Întotdeauna mă duc să dăruiesc ceva, nu să cer. Dar de fiecare dată sunt deschis. Eu trebuie să spun primul, pentru că vin dintr-o țară săracă. Pentru ca eu să fiu primul, trebuie să demonstrez că sunt de 10 ori mai bun.
Constantin Chiriac este fondatorul și președintele Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu și managerul Teatrului Radu Stanca din Sibiu.
A mers la școală la 5 ani și, apoi, a absolvit școala de matematici la Liceul Costache Negruzzi în Iași și Institutul Actorie și Teatru în 1980, ca șef de promoție la școala de actorie. După facultate, a mers la Sibiu, unde a fondat FITS în 1993.
FITS este azi pe locul doi după Edinburgh, dar este cel mai mare festival singular de teatru din lume. Aici se reunesc anual 3300 de artiști invitați din peste 70 de țări, în peste 570 de evenimente. Festivalul are mai mult de 70 de mii de spectatori pe zi, jumătate dintre ei din afara României.
Poezia este unul dintre firele care leagă întreaga viață a lui Constantin Chiriac. Are un doctorat în actorie, cu tema “Poezia ca spectacol”. Spune despre el că a recitat poezie în cele mai neobișnuite locuri, de la scene mari la scene mai mici, dar și pe strunguri, în fabrici, pe stadioane. ”De multe ori spun poezie și pentru un singur om.” Are o specializare în management cultural în Marea Britanie și în Statele Unite.
Eu cred mai puțin în manager cultural, eu cred în lider, în leadership cultural. Managerii culturali învață reguli și știu să aplice lucruri de succes. Liderii sunt vizionari, gândesc împotriva curentului, găsesc ceea ce înseamnă miracol.
Este un matematician îndrăgostit de miracole și un manager care crede că totul e posibil, nimic nu e întâmplător și că secretul succesului e arta de a dărui. Când l-am întrebat cum convinge oameni celebri să vină și să fie parte dintr-un festival în România, la Sibiu, mi-a spus că e simplu: ”îi uimesc și niciodată nu mă duc la ei să le cer nimic”. Printre miracolele care se întâmplă la Sibiu, se numără producția Faust – o producție de teatru uimitoare, într-o hală industrială – sau Teatrul Kabuki – o producție al cărei buget a depășit a depășit de vreo 3 ori bugetul festivalului de la acel moment.
Toți venim de undeva și avem lecții de familie pe care le păstrăm de-a lungul vieții. Vorbește-ne despre locul de unde vii și despre oamenii care ți-au marcat primii ani.
M-am născut la Prisăcani, la vreo 27 de kilometri de Iași, la 300 metri de malul Prutului, într-o familie nebună. Tata avea 17 frați iar mama 16. Bunicul din partea tatălui meu a fost preot și a făcut ultimul copil la 78 de ani, bunica având 58 de ani. A născut pe cale naturală, pe câmp. Ea a trăit 109 ani și bunicul 104 ani. Bunicului meu i-a explodat inima în 1968, când rușii au intrat în România și când, după trei săptămâni, a fost forțat de ruși și de Partidul Comunist să cedeze tot ce avea. Avea 1868 de hectare de pământ: livezi, vii, lacuri, păduri.
Ai crescut acolo?
Da. Și când au fost forțați să scrie acel act de donație, bunicul a spus ”nu rusește în neamul meu” și i-a explodat inima. Din cauza asta nu știu rusește.
De fapt, nu știu să scriu și să citesc în rusă, dar am jucat în limba rusă. În 1999 am făcut “Idiotul”, la Kiev. Ca să pot să joc, am lucrat cu o prietenă care traducea din rusă în engleză; și eu din engleză traduceam în română și apoi pronunțam cum zicea ea.
Revenind la poveste, bunica nu și-a dus niciodată copiii la spital. Avea o știință a legăturii cu natura incredibilă.
Ai învățat ceva din tot ce știa ea?
Din păcate, și acesta este unul din marile regrete, când am avut-o, nu am luat toate acele leacuri.
Revenind la ceilalți, din partea mamei, bunica a făcut 16 copii cu 2 bărbați. Unul a murit în război și al doilea înecat. A crescut 16 copii singură. Grație ei, am învățat la 3 ani să citesc și să scriu. S-a întâmplat nebunia cu donația cu pământurile, cu casele, iar mama și tata m-au trimis peste vara la bunica. Casa veche a devenit cămin cultural și casa bunicului a devenit primărie, deci am locuit la bunica într-o casă pe care i-au ridicat-o ai mei.
Peste vară, bunica mă învățase să citesc povești, poezii. A fost un miracol … Am învățat să scriu și să citesc în vara respectivă și am venit cu multe poezii învățate. Și adunam neamurile și le spuneam poezii. Cu 25 de bani luai atunci de la băcănie o pungă mare cu bomboane. Vă dați seama ce puteai să faci cu 5 lei? La început, când le-am spus eu El Zorab și alte poeme lungi, au scos bani de 5 lei. După aceea, au început să scoată din cei de 1 leu. Și apoi, când au văzut cât de multe poezii știu, au început să scoată din cei de 25 de bani, cu tractor. De atunci urăsc tractoarele.
Când te-am întrebat cum a apărut ideea aceasta de miracol în viața ta, mi-ai spus că bunicul tău te-a învățat despre miracole. Ce vrei să spui cu asta?
Era un om care se afla într-o legătură fabuloasă cu natura. Cei care s-au născut la oraș nu au această proximitate a comunității. Satul, cel puțin așa cum îl am eu în memorie, are univers, vezi stelele, răsăriturile de soare, știi punctele cardinale.
Până la 3 ani am avut pian, am avut guvernantă; după aceea, am ajuns desculți, am purtat opinici, am spus Crezul la biserică și așa am câștigat cei mai curați bani pe care i-am câștigat vreodată. Și bunicul, cât am fost în perioada aceea absolut extraordinară, mă lua cu el. Stătea de vorbă cu animalele. Avea un tron în casă pe care nu se așeza nimeni și seara ne aduna pe toți copiii și spunea că mâine mergem să adunăm fânul, că poimâine o da Dumnezeu și o ploua. Și sigur ploua.
M-a învățat să sting stele. Să stau pe spate și, cu puterea minții și a ochilor, să fac stelele mici să dispară.
Stăteam și priveam împreună curcubeul și m-a învățat că, dacă voi avea vreodată putere, să merg în genunchi până la el, acolo unde se adapă în Prut, și mi se va împlini orice dorință. Chiar am crezut. Și mi s-au împlinit atât de multe dorințe.
E un loc în care în fiecare vara simt că locul acela e centrul universului. Legătura cu pământul mă încarcă. acolo e centrul pământului care mă încarcă. La Prisăcani. An de an, merg în curtea casei, mă descalț. Acolo luăm prânzul, cu rude, neamuri. Acolo chiar simt de ce sunt culturi care dedică pământului atât de multă putere, pe care uneori nici nu o înțelegem.
Probabil că sunt unii dintre voi care vin din zona teatrului. Există teatrul Nō, primul teatru din Japonia, care are o formă de manifestare specială. Niciodată actorul nu ridică talpa de pe sol. Este o legătură directă, intrinsecă, între om și pământ. Este forma sublimă de a arăta iubirea cu care pământul ne îmbrățișează. Această lege a gravitației ne ține pe toți legați de pământ, ca să nu umblăm besmetici în univers. Și pentru acest lucru, teatrul Nō, ca semn de celebrare, nu ridică niciodată talpa.
Făcând aceste legături în copilărie și apoi păstrând această revenire și plecare, reușești să înveți și să înțelegi un lucru fundamental: că nimic în lumea asta nu e întâmplător.
Cum lucrează toate lumile acestea împreună? Matematică, poezie, actorie?
În clipa în care încerci să fii în acord cu viața, înțelegi un lucru fundamental: am primit în dar o viață pentru care nu am dat nimic. Dacă vom înțelege această lege, că a dărui fără a aștepta ceva în schimb este însăși rațiunea vieții, să vedeți ce bine am dormi noaptea. Ce mare bucurie am avea atunci când am dărui ceva fără să așteptăm ceva.
Tema festivalului de anul trecut a fost ”Arta de a dărui”. Iar anul acesta avem tema ”Puterea de a crede”. Pentru că fără această putere de a crede, dincolo de muritorul din noi, dincolo de bariere și piedici, nu poți face mare lucru. Revenind la întrebarea ta: de fiecare dată tot ceea ce încercăm să facem este în acord cu viața.
Niciodată nu spun ”eu fac”. Am întotdeauna în jurul meu o echipă, oameni cărora nu le e simplu, dar care au bucurii altfel decât bucuriile obișnuite. Pentru că a fi pe picior de egalitate cu mari artiști ai lumii, cu marile festivaluri din lume, cu puterile culturale ale lumii, este o mare bucurie.
Cred că una dintre cele mai interesante puneri în scenă, din toate punctele de vedere, este povestea Teatrului Kabuki. Ceea ce mie mi s-a părut foarte interesant și neobișnit este felul acesta al vostru și al tău de a nu ține cont de ce este posibil și ce nu. De a fi capabili să lucrați 9 ani de zile pentru a aduce la Sibiu un artist precum Baryshnikov…
Am contract semnat în 2025 pentru Robert Lepage – unul dintre cei mai mari regizori ai lumii, creatorul celor mai mari spectacole de teatru de circ. A produs cele mai mari spectacole la Cirque du Soleil. Robert Lepage va primi loc pe Aleea Celebrităților, în Sibiu.
Până acum avem 44 de stele date celor mai importanți artiști care vin din zona artelor spectacolului. Dacă nu vin la Sibiu, nu primesc această stea. Veniți să vedeți această alee, care va fi baza viitorului Institut de cercetări în artele spectacolului.
Deci eram la Cartoucherie în Paris cu domnul George Banu și mi l-a prezentat pe Jean- Jacques Lemetre, un domn care a inventat vreo 5.000 de instrumente de cântat. Am fost împreună la masă, unde erau invitați Lepage și Wajdi Mouawad. Și am început să vorbim. Wajdi făcuse un spectacol dedicat surorilor lui, el având cinci surori. Lepage, care are 5 frați, i-a propus lui Wajdi să facă împreună spectacolul ”Freres”. Iar eu am zis ”Eu îl produc”. Vedeți ce înseamnă să fii în timp și să îți asumi?
A fost spontan, așa…
Da. Apoi am început negocierile, am stat trei ore. Și am parafat. Asta se întâmpla anul trecut. Și o să facem producția în 2024 și premiera în 2025. În ianuarie, la Théâtre du Soleil în Paris și cu premiera internațională la Sibiu, în iunie.
Este una din strategiile tale, aceea de a spune da?
Avem o lege. De fiecare dată când iau pe cineva nou în echipă – și am în Teatrul Național 144 de oameni cu care lucrez, la festival e o echipă care lucrează tot anul, în jur de 20 de oameni, dar în timpul festivalului ajungem pe la 2.000 de oameni, fără voluntari – regula este să nu spună niciodată ”nu” la o propunere.
Dacă spui nu, închizi o ușă. Închizi o posibilitatea de a naște ceva important. Nu spune niciodată ”da” fără o bază. Pentru că, dacă spui ”da”, trebuie să ne asumăm și s-ar putea să fie o aberație care trebuie dusă la capăt, pentru că e vorba de cuvântul nostru. Cel mai bine este să spui poate. După ce spui poate, analizează serios și abia apoi spui da sau nu.
Nu ai părut să analizezi nimic serios când ai spus da pe loc în a produce acel spectacol.
Acela e un miracol…
Și cum deosebești un miracol de o propunere care nu e un miracol?
Păi apoi vine matematicianul din mine, cu toate echipele din în jur, și știm să negociem. Nu facem deloc frumos.
Adică nu mă înclin în față nimănui.
Vorbește-ne de miracolul cu Teatrul Kabuki la Sibiu, această întâmplare aproape imposibilă…
Eram în 2000 la Tokio și am descoperit un om fabulos, Kanzaburo Nakamura al 18-lea. Am avut șansa să-l cunosc. L-am întâlnit după spectacol.
Avea o sală de 1700 de locuri, prețul mediu al unui bilet era de 140 de dolari și se vindeau cu 6-7 luni în avans.
I-am spus că vreau să-l invit la Sibiu. Se afla – din păcate a murit în 2012 – sub protecția Împăratului Japoniei, era condiserat bun națuinal și avea o popularitate mai mare decât a Împăratului.
Mi-a zis că o reprezentație costă 600.000 de dolari. Singurul loc unde mergeau în afara Japoniei era Kenedy Center, în SUA, unde mergea cu 4 reprezentații. Și asta este autoritatea lucrului judecat. Deci dacă voiam să-l iau, trebuia să-l iau cu 4 reprezentații. Mai avea și o asigurare de 1,5 milioane euro în afară Japoniei. Și făcând calculele, ieșeau atunci, în 2000, vreo 5 milioane de dolari. Era cam de 2 ori bugetul festivalului de la Sibiu de atunci. Și i-am spus că o să-l aduc la Sibiu.
De ce era atât de important să aduci acest teatru la Sibiu?
E uimitor. Nu există training și rafinament mai mare. Când am montat la Sibiu Faust, în 2007, l-am invitat să-l vadă. Nu a putut veni, pentru că avea spectacole, dar a venit cel mai mare regizor al Japoniei și directorul lor tehnic.
Au venit cei doi de la Kabuki, au văzut Faust și apoi i-am invitat la recepția de după. M-au rugat, dacă se poate, să mai stea puțin acolo, în locul unde s-a jucat Faust. După o oră și jumătate, când s-au întors, recepția se terminase și voiau să stăm de vorbă. Și mi-au spus că vorbiseră deja cu Kanzaburo și sunt de acord să facă turneul aici, dacă vor juca în spațiul acela, acolo unde e Faust.
Dar voi tot nu aveați bani să-i plătiți…
Și am zis da, dar cu o singură condiție: să facem strângerea de fonduri în Japonia. În trei zile m-au anunțat că peste o lună trebuie să fiu în Japonia, la Tokio Tower – un centru de congrese, spații, restaurant. Și acolo am fost martorul unui. Au fost invitați 179 de președinți de mari companii ale Japoniei.
După ce au apărut toți cei 179, a apărut singur și Kanzaburo Nakamura. Toți s-au ridicat în picioare și s-au înclinat în fața lui.
Vreau să văd și eu când bogații României, nu că vor avea un semn de recunoaștere pentru tot ceea ce înseamnă mare valoare, dar măcar un mic sentiment că țara asta are nevoie și de spirit…
Apoi au venit cu o prezentare extraordinară – ”pentru prima oară, Kanzaburo Nakamura în Transilvania, la Sibiu, într-o hală comunistă”. Aveam nevoie de 9 milioane de euro și s-au strâns 18 milioane. Vedeți ce înseamnă a gândi altfel?!
Vreau să te întreb ceva, legat de cele 164 de țări în care ai călătorit. Cum folosești aceste experiențe pentru a crea lucruri noi?
Când eram în clasa a VIIa, am învățat o lecție pe care nu am uitat-o niciodată despre a-ți asuma tot ce faci și despre a face diferența dintre bine și rău. Pe parcursul vieții am înțeles și cum să fac diferența între ce înseamnă modă și ce înseamnă lucru profund.
Nimic nu este întâmplător în tot ceea ce facem. Vin colegii mei și îmi spun că 60% dintre spectacole sunt outdoor. ”Dacă plouă, ce facem?” Și eu le zic ca nu o să plouă. Știți că nu am suspendant, în cele 27 de ediții, nici un spectacol? Și a plouat. Nu au mai fost 30.000 de spectatori, dar au rămas 12.000 ca să vadă miracolul unui spectacol în ploaie. Asta face diferența.
….
Tema festivalului se naște, nu alegem o tema pentru că e frumoasă. Când Sibiu a fost capitala culturală europeană, în 2007, toată lumea a gândit ”ce bucurie, ce sărbătoare”. Iar eu am spus ”nu, nu asta va fi tema festivalului”. Și am pus tema festivalului ”Next”. Ce facem mâine?
În 2012, când a fost nenorocirea cu criza, niciunul dintre toți artiștii viteji, pe care-i vedem ieșind și afirmând tot felul de gânduri puternice, nu s-a asociat în ce am făcut noi, Teatrul Național din Sibiu. Avem 121 de spectacole în repertoriu, jucăm în jur de 400 de reprezentații, mai mult de un spectacol pe zi.
Când ajungeam la 75% din spectacol, se oprea spectacolul și unul din actorii importanți al spectacolului respectiv, punea lumina pe sală și spunea: ”dragii noștri spectatori, voi sunteți rațiunea noastră de a fi. Venim cu sufletul în palme în față voastră. Ni s-a tăiat leafa, ar trebui să oprim aici spectacolul, dar, pentru că sunteți rațiunea noastră de a fi, îl vom juca până la final”. Asta am făcut trei ani. Dacă toate teatrele din România ar fi făcut treaba asta, s-ar fi întâmplat altceva în România.
E ideea de a fi tot timpul atent la publicul pentru care lucrezi…
Absolut. Și la tot ceea ce se întâmplă în viață, în comunitate, în lume. Gândiți-vă că avem ca sponsori șapte bănci. Faptul că-i convingem… Noi nu ne ducem să cerem, ci să dăm.
Explică-mi puțin conceptul acesta, de a nu cere ci de a da.
Întotdeauna mă informez despre locul respectiv și mă duc să dăruiesc ceva.
Ce poate să dea un român Japoniei? În clipa în care am făcut programul de voluntari, țin minte că am ajuns în Japonia am văzut cum un băiat a construit o față pe calculator și a cerut primarului din localitatea respectivă să-l căsătorească cu fata asta din computer. Eram cu marele meu prieten Kogi, care conduce EU-Japan Festivals Comittee. Și am spus ”Doamne, câtă însingurare”.
M-am gândit la un program de voluntari dedicat japonezilor. Am oferit 25 de locuri pentru Japonia: am zis ”facem competiție și luăm tineri care vin din zona culturală, din zona artelor spectacolului, pe care noi putem să-i instruim și să le arătăm ce înseamnă miracolul de la Sibiu”. Și el a zis ”genial”. 4000 de tineri se înscriu pentru 25 de locuri.
Din 2006 și până acum am avut zeci și zeci de voluntari care au venit și de șapte ori. Și au dezvoltat în toată Japonia evenimente după modelul acesta al legăturii umane directe, fără tehnologie și telefoane.
Nihon University a făcut o evaluare pentru tot acest program. Știți că am reușit să reducem suicidul cu 0.92% în Japonia? Festivalul a cea mai înaltă distincție, premiul Fundației Japonia.
Bineînțeles că aceste argumente sunt elemente a tot ceea ce construiesc. Ajungând în Japonia, am aflat că un român este în managementul Coca Cola, Costin Mândrea. Vă dați seama că m-am dus peste el. Și mi-a zis că nu poate să ajute români. Și i-am zis că nu am venit să cer ajutor, ci să dăruiesc. I-am spus că fac cel mai mare program de voluntari pentru japonezi – ”Ajutați consumatorii tineri de Coca Cola din Japonia să descopere miracolul de la Sibiu” i-am spus. Anul trecut a fost la Sibiu. Au trimis cinci voluntari speciali de la Coca Cola, să învețe festivalul.
Am ales, dintre toți voluntarii cu care am lucrat de-a lungul timpului în Japonia, o echipă cu care am făcut program de voluntari la Jocurile Culturale Olimpice din Japonia. Deschidem jocurile culturale olimpice cu un spectacol Kabuki, pe care l-am gândit împreună cu Kanzaburo Nakamura acum șapte ani și l-am făcut la Fabrica de Cultură în Sibiu.
Mi se pare interesant că lucrurile acestea par a se construi ca un joc de lego, dar nu pare că tu știi de la început ce o să iasă. Adică sunt niște fire care se leagă în timp ce întâlnești oameni și se întâmplă lucruri…
Absolut. Dar când am o călătorie, am scopurile clare. Și întotdeauna mă duc să dăruiesc ceva, nu să cer. Dar de fiecare dată sunt deschis. Eu trebuie să spun primul, pentru că vin dintr-o țară săracă. Pentru ca eu să fiu primul, trebuie să demonstrez că sunt de 10 ori mai bun.
….
Pe lângă tot ceea ce înseamnă visare, trebuie să avem disciplină, pentru că fără disciplină nu avem cum să progresăm. Am avut șansa să fac un liceu de matematici; de frică nu am ales să merg la Iași – aș fi fost genial seară de seară, chiar dacă eram prost.
Crezi că matematica ți-a dat disciplina de a și pune în practică toate lucrurile pe care le-ai visat sau le visezi?
Da.
Ce face un manager cultural?
Eu cred mai puțin în manager cultural. Eu cred în lider, în leadership cultural. Managerii culturali învață reguli și știu să aplice lucruri de succes. Liderii sunt vizionari, gândesc împotriva curentului, găsesc ceea ce înseamnă miracol.
Care este cea mai mare provocare ca manager de resurse umane în toată această uluitoare alcătuire de la Sibiu?
Sunt oameni care au pornire bună, care au visare, dar care nu au continuitate, care nu sunt capabili să intre în acel regim profesionist al muncii de zi cu zi, al capacității de sacrificiu, pentru că e sacrificiu. În același timp, dacă bucuria spectatorilor și miracolul schimbării unui oraș nu e suficient, alături de o remunerație bună și de puterea de a călători, trebuie de fiecare dată să alegem alții și alții.
Am gândit această șansă uriașă de a avea cel mai mare program de voluntari, pentru că ei sunt de fapt cei care vin peste noi, peste școala de teatru, peste școala de marketing, peste platforma culturală.
Interviul cu Constantin Chiriac, fondator al FITS, pe scena The Vast&The Curious. Mulțumim partenerilor noștri, Dedeman, Apollo111 și Radio Guerrilla, fără de care acest proiect nu ar fi posibil. Toate interviurile cu antreprenori, inovatori și pionieri se află aici.
