Vlad Glăveanu. Cum și din ce este creat viitorul. Opusul posibilului e uniformitatea, nu imposibilul

Un lucru pe care trebuie să-l înțelegem categoric e că nu există creativitate fără constrângeri. Lumea vorbește despre „a gândi în afara cutiei” – thinking outside the box. Nivelul discursului popular e: creativitatea înseamnă cu totul în afara cutiei. Nu există. Noi suntem mereu în cutii. Există cutii, și cutiuțe, și cutii mai mari. Chestia e să înțelegem în ce cutie suntem, în ce cutie ne mutăm, să vedem câte cutii avem la dispoziție. Dar nu de a ieși, fiindcă nu există spațiul acela al posibilului care e cu totul desprins de realitate și constrângere.

Într-o lume în care pare că ne-am făcut un obicei din a vedea partea negativă a viitorului, această conversație vorbește despre felul îl care creăm, fiecare dintre noi și împreună.

Vlad este profesor de psihologie la Dublin City University. Este fondatorul și președintele unei rețele globale care se ocupă de studiul posibilității. A creat primul curs din lume cu această temă. Este autorul a două cărți – The Possible și Wonder – și editorul sau autorul a numeroase lucrări care studiază creativitatea, imaginația, schimbarea socială și culturală, colaborarea și posibilitatea.

Am vorbit cu el despre ce este știința posibilității, despre ceea ce denumește „ultimul tren” pentru a ne imagina un viitor pozitiv, despre faptul că avem mai multă putere decât credem, despre cum se creează viitorul, despre posibil și opusul lui, care nu este imposibilul ci uniformitatea, despre de ce posibilitățile apar în interacțiunea cu idei diferite, despre toleranță, a ne obișnui cu ambiguitatea și incertitudinea și despre cum influențează tehnologia relația cu cine suntem și cine putem deveni. Dar și despre ce putem face în viața de zi cu pentru a lărgi aria a ceea ce este posibil.

E o conversație jumătate filozofică, jumătate practică, al cărei mesaj este, poate, că e momentul să devenim mai buni în a ne imagina și în a acționa pentru a crea lumea pe care o dorim.

Idei principale

Știința posibilităților este lentila prin care putem vedea oportunitățile. Realitatea rămâne aceeași într-un fel. Știm, în general, cu ce ne confruntăm la nivel economic, social, politic. Dar cu un „set de ochelari” care să scoată în evidență oportunitățile pentru creativitate, imaginație, joc, fantezie, realitatea aceasta va deveni puțin diferită. Acel „puțin diferit” va fi foarte important. Dacă nu studiem acum posibilitățile sau capacitatea umană de a crea, de a spera, de a construi, de a inova – în contextul a ceea se întâmplă cu clima, cu climatul politic, cu războaiele –, ar putea fi ultimul tren pe care putem să-l luăm ca să înțelegem aceste lucruri la un nivel de profunzime.
Dacă viitorul nu există, înseamnă că încă poate fi construit. În domeniul future studies, există un model care se numește conul viitorului. În mijlocul conului e viitorul cel mai previzibil, în care practic lucrurile continuă așa cum sunt. În jurul acestuia începem să construim viitorul care ar putea fi, viitorul posibil, viitorul imposibil ș.a.m.d. Mărirea acestui con depinde de noi. În domeniul business, de exemplu, e foarte important azi să ne gândim nu numai la forecast – prezicerea viitorului, ci la foresights – intuițiile legate de viitor. Un viitor care este multiplu, nu avem doar viitorul cel mai predictibil, sunt și alte tipuri de viitor. Aceasta e o mare calitate, o abilitate pe care ar trebui să o cultivăm.
Cum ne raportăm la incertitudine este constanta vieții. Incertitudinea poate fi frustrantă și ne poate paraliza sau poate fi un motor pentru tot felul de lucruri noi. E o vorbă care spune că „sigura constantă e că nu există constante în viață”. Viitorul nu există în mod concret, este deschis. Chiar dacă încercăm să facem predicții, și uneori se adeveresc, de multe ori viitorul ne surprinde. Problema se pune dacă vedem asta ca pe o posibilitate, ca pe o oportunitate, sau ca pe o catastrofă.
Când suntem prizonierii propriei perspective, nu vedem împrejur. E o mare prejudecată faptul că atunci când nu suntem de acord cu cineva sau ceva înseamnă că trebuie să refuzăm total perspectiva respectivă. De aici pleacă și polarizarea pe care o vedem deseori, în multe domenii. Luarea perspectivei, empatia, simpatia, conectarea noastră cu universul mental al altora sunt importante. Trebuie să ne cultivăm capacitatea de a fi curioși să înțelegem de ce crede celălalt în ceva ce nouă ni se pare de neconceput, cum a ajuns acea persoană să creadă în lucrul respectiv. Dacă înțelegem asta, posibilitățile ni se vor deschide.
Nu există creativitate fără constrângeri. Vorbim despre „a gândi în afara cutiei”, considerăm că a fi creativ înseamnă a fi cu totul în afara cutiei. Dar constrângerile sunt o parte enormă a realității, joacă un rol crucial. Noi suntem mereu în cutii. E important să înțelegem în ce cutie suntem, în ce cutie ne mutăm, să vedem câte cutii avem la dispoziție. Dar nu să ieșim, fiindcă nu există un spațiu al posibilului care e cu totul desprins de realitate și constrângere. Avem nevoie de constrângeri și trebuie să le acceptăm ca fiind condiția pentru creativitate și posibilitate. E important cum ne gândim la ele – ne inhibă sau le constatăm ca să reușim să le depășim sau să facem ceva cu ele.
Puterea agentică de a schimba lucrurile versus structură. Există ideea că dacă schimbăm mentalitatea, schimbăm lumea. Da, trebuie să încercăm să schimbăm mentalitatea, dar trebuie să înțelegem și că lumea e construită într-un anumit fel. Există o structură, ca atare contează și schimbarea de sistem. Începem întâi cu noi înșine și cu comunitatea mică sau grupul din care facem parte, și ne gândim ce putem face ca să schimbăm sistemul la un moment dat.
Știința posibilităților trebuie să aibă un reper moral. Domeniul posibilităților nu înseamnă numai posibilități pozitive, nu înseamnă numai că totul merge spre mai bine, că sperăm în mai bine. Există și părți negative. Dacă ne gândim la distrugerea mediului înconjurător, practic umanitatea a fost extrem de creativă. Am văzut toate posibilitățile de a exploata, de a crea profit din distrugerea naturii, a comunităților locale. E nevoie de un reper moral. Altfel vom continua cu același tip de discurs legat de creative destruction și exploatare.

Acest podcast este susținut de Dedeman, cea mai mare companie antreprenorială, 100% românească, ce crede în puterea de a schimba lumea prin perseverență și implicare, dar și în puterea de a o construi prin fiecare proiect – personal sau profesional, mai mic sau mai mare. Dedeman promovează inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partenerul de încredere al The Vast&The Curious aproape de la început. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne ajută să evoluăm și să devenim mai buni, ca oameni și ca organizații.

****

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la Bursă. E o companie românească, fondată acum 25 de ani la Cluj de antreprenorul Voicu Oprean. AROBS este astăzi o companie internațională, cu birouri în nouă țări și mai mult de 1.200 de oameni și parteneri în Europa, Asia și America. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify. O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Această conversație a fost transcrisă folosind platforma Vatis Tech

Podcast editat

Andreea Roșca: Bună dimineața, Vlad! Îți mulțumesc că ai acceptat invitația!

Vlad Glăveanu: Bună dimineața, Andreea! Mulțumesc mult pentru invitație!

Andreea Roșca: Am așteptat și m-am gândit mult la discuția noastră. Tu studiezi o știință care mi se pare extraordinară – știința posibilităților. Care este povestea care te-a adus în această zonă foarte specială a științelor sociale, a psihologiei?

Vlad Glăveanu: Povestea e foarte lungă, dar o să încerc o variantă prescurtată. ☺ Domeniul meu principal e psihologia, care m-a fascinat întotdeauna pentru că are legătură cu cunoașterea de sine și cunoașterea celorlalți. Acestea două sunt coordonate cumva. Psihologia socială, în principal. Asta e o chestie specială care trebuie menționată, pentru că tema mea principală a fost și rămâne, din multe puncte de vedere, creativitatea. În general, când oamenii lucrează pe creativitate, mai ales în psihologie, studiază chestii foarte cognitive – schemele mentale, imaginile mentale, ideile.

În versiunea populară, când spunem idei, ne gândim foarte mult la idei creative, dar atunci când creăm facem mult mai mult decât să gândim – acționăm, gândim, reflectăm, acționăm din nou, observăm, simțim, trăim, avem tot felul de scopuri. Ne coordonăm cu alte persoane și vedem ce cred alții despre ce facem noi. Cultural, ne gândim care sunt normele pe care le urmăm atunci când creăm. Ecologia unui fenomen precum creativitatea e mult mai extinsă, iar asta poate fi dezvăluit numai printr-un studiu psihologic, dar și social, și cultural. Acesta e începutul poveștii pentru mine.

După ce vreo 10-12 ani de studiat creativitatea, am făcut un doctorat. Mi-am luat licența în țară, la Universitatea din București, pe urmă am plecat în Londra unde am făcut un masterat și un doctorat pe psihologie socială și creativitate. „Creativitate și cultură” a fost tema doctoratului, tema specifică fiind decorarea ouălor de Paște, o temă foarte specială, foarte diferită. A fost dominant interesul cultural legat de cum și comunitățile creează, nu numai indivizii. Dar indivizii într-o comunitate devin creativi. După 10-12 ani mi-am dat seama că am ajuns să scriu relativ aceleași lucruri despre creativitate, că nu e un fenomen care există doar în cap undeva, ci este o chestiune de relații între persoană și lume, alte persoane, obiecte, cultură, lucruri pe care nu le vorbim prea mult, mai ales în psihologie.

Atunci mi-am pus întrebarea de ce m-am apucat eu să studiez creativitatea. Pentru mine răspunsul a fost: pentru că atunci când suntem creativi ne conectăm cu ceva ce nu există încă în realitate. Noi suntem conectați foarte mult cu realitatea. Desigur, trebuie să avem acea cunoaștere, acele deprinderi, nu putem să avem numai o chestie de fantezie. Atunci când creăm, trebuie să ne conectăm cu ce există, cu ce e împrejur. Dar în același timp luăm o anumită distanță și ne putem gândi nu numai la ce este, ci la cum ar putea fi, ce ar putea fi, ce s-ar putea întâmpla, cum s-ar fi putut întâmpla lucrurile. Ne gândim chiar și la ce nu poate exista niciodată – e din categoria imposibilului. Felul în care reușim să trăim o viață dublă în prezent – aici și acum – și, în același timp, și în alte spații – trecut, prezent, viitor, lumi alternative – este un motor extraordinar al creativității și al posibilității. Categoria aceasta a posibilului a început practic din zona asta.

Am avut mare noroc ca în ultimii 5-6 ani, de când tot vorbesc despre posibil, posibilități, studii despre posibilitate, să se adune o comunitate enormă – avem vreo 800 de membri în Posibility Studies Network, de peste tot din lume și din foarte multe domenii. Acesta e un mare lucru. Nu este numai psihologie, trebuie să avem această perspectivă de 360° ca să înțelegem fenomenul la nivel biologic, neurologic, sociologic, politic, etic ș.a.m.d. Aceasta este povestea scurtă despre cum am ajuns de la psihologie la creativitate, de la creativitate la posibilitate.

Andreea Roșca: Fascinant. Aș vrea să începem cu tensiunea aceasta dintre „ce există” și „ce ar putea fi”, care este cumva spațiul creativității.

Vlad Glăveanu: Da, și al imaginației.

Andreea Roșca: Iar știința posibilităților este despre ce ar putea fi.

Vlad Glăveanu: Este despre ce ar putea fi însă nu ignorând ce este. Asta mi se pare, la fel, un domeniu foarte important. În psihologie în particular, dar în știință în general, de obicei lucrăm cu niște categorii care sunt opuse unele altora sau facem diferențieri. De exemplu, ce înseamnă mintea și ce înseamnă corpul? Ce înseamnă „eu” și ce înseamnă „ceilalți”? Categoric, acestea sunt niște categorii în sine, dar dacă le înțelegi separat, pierzi toată imaginea de ansamblu. Nu poți să studiezi mintea fără corp, nu poți să studiezi personalitatea sau identitatea fără alții. La fel și cu posibilul. Nu poți să ignori realul, actualul. Sunt conectate.

De aceea, dacă cineva m-ar întreba care este opusul posibilului, aș spune că nu este realitatea opusul posibilului. Nici măcar imposibilul nu este opusul posibilului, pentru că atunci când ne gândim la chestii imposibile ne lărgim universul mental. Câte lucruri umanitatea n-a crezut că sunt imposibile sau le-a considerat imposibile, dar le-a gândit, le-a sperat, le-a construit în imaginație și au devenit reale la un moment dat? Așadar, imposibilul și prezentul nu sunt opuse, ci sunt integrate cumva în povestea posibilului. Asta e o viziune non-dualistă să spunem.

Andreea Roșca: Dacă ar fi să te gândești la lumea reală, la valoarea practică a acestei științe pe care tu o studiezi în realitatea pe care o trăim cu toții astăzi, ce ai spune?

Vlad Glăveanu: E o întrebare foarte bună și exact ce ne preocupă și pe mine, și pe colegii din Possibility Studies Network. Vrem să dezvoltăm niște instrumente practice pentru ca oamenii să lucreze cu ceea ce noi numim possibility thinking – gândirea despre posibilități, gândirea posibilului. Repet, când zic gândire, tendința mea este să nu construiesc gândirea ca pe ceva personal, din minte, din creier, ci ca pe ceva care ne conectează cu lumea. Ceva legat de acțiune, până la urmă.

Din punctul meu de vedere, ca psiholog, a fi om, a împărtăși această natură umană înseamnă că viața legată de ce e posibil este ce ne definește. Dacă te uiți la copii, la jocurile copilăriei, gândirea, creativitatea, socializarea încep prin joc. Jocul înseamnă să iei un element din realitate și să te gândești că e puțin altfel. De câte ori, copii fiind, n-am luat o bucățică de lemn, ne-am gândit că e o mașină și le-am zis altora: „Hai să ne imaginăm că e o mașină”. Posibilitatea de a resimboliza, de a vedea lumea altfel decât este e excepțională, este ce ne definește ca ființe umane. De la jocurile copilăriei la modul în care ne construim un parcurs al vieții și ne construim o identitate – ne gândim ce-am putea deveni, cine am putea fi –, la educație – educația ar trebui să fie domeniu prin excelență al posibilității pentru că urmărește posibilitatea umană și încearcă să o cultive cumva –, până la domeniul business – dacă ne gândim la mentalitățile antreprenorilor, să fii un antreprenor înseamnă să te uiți la realitate, să scanezi și să identifici puncte care ar trebui dezvoltate, pe care alții nu le văd, dar sunt o oportunitate. Oportunitățile și posibilitățile au o mare legătură într-un fel.

Ca să definesc puțin domeniul, practic ne gândim la știința posibilității într-o manieră trans-disciplinară. Nu e numai psihologie, e antropologie, sociologie, neurologie, artă, creativitate, e un ansamblu. Ne gândim cum devin conștienți indivizii, grupurile, organizațiile, societatea de o posibilitate sau oportunitate – e un proces, nu e o chestie automată – cum explorăm, cum alegem, pe ce criterii alegem și cum actualizăm sau decidem să nu actualizăm anumite posibilități? Care ar fi consecințele? Scopul e enorm. Dacă ne gândim la orice fel de proces psihologic, fie că vorbim de creativitate, de imaginație, de percepție, de memorie – acesta e domeniul meu, am mai multe exemple de aici –. toate aceste funcții psihologice sunt orientate spre lumea posibilă, nu numai spre lumea reală. Percepția mi se pare o chestie care ne conectează de ceea ce există. Dar câte iluzii perceptive avem? De ce avem iluzii perceptive? De ce uneori ne înșelăm? Deoarece creierul nostru corectează senzațiile – ce vedem în realitate – și suprapune așteptările noastre legate de viitor. Așadar, tema aceasta a viitorului și a posibilului este o temă fundamentală pentru psihologia umană și, cred eu, și pentru alte domenii.

Andreea Roșca: Apropo de zona aceasta practică, dacă ne uităm în toate cercetările acestea sociologice legate de percepția oamenilor despre viitor și de starea noastră mentală ca umanitate, suntem într-un loc destul de întunecat.

Vlad Glăveanu: Exact.

Andreea Roșca: Credem mai puțin decât credeam că viitorul e o zonă dezirabilă. Suntem mult mai stresați, cu mult mai multă depresie, cu mult mai multe gânduri negre. Ideea că zona de posibilitate este de fapt făcută gândurile pe care le proiectăm și imaginea pe care o proiectăm în viitor, combinată cu faptul că vedem lucrurile destul de negativ în momentul acesta – ca să nu mai spun că există o cercetare puțin mai veche conform căreia vreo 60% dintre români cred că singurul care poate decide viitorul este fie D-zeu, fie guvernul…

Vlad Glăveanu: Ce putem să învățăm din știința posibilității este poate să diversificăm puțin această percepție. Categoric.

Andreea Roșca: Întrebarea este: în ce măsură ceea ce va exista în viitor este de fapt născut din ce credem noi că va exista în viitor?

Vlad Glăveanu: Putem practic să ne facem o profeție care se îndeplinește până la urmă – self-fulfilling prophecy, cum se spune în engleză pe tema asta. Domeniul acesta a început cu interesul meu legat de creativitate, dar pandemia a jucat un rol important în conectarea atâtor oameni, inclusiv la nivel internațional. Pandemia a fost un moment de imposibilitate majoră. Nici nu ne-am fi gândit ce se poate întâmpla sau ce nu se poate întâmpla. Și totuși, sigur ai văzut și tu, și toată lumea știe câte modalități au găsit oamenii să-și umanizeze cumva existența în timpul pandemiei. Nu numai umorul. Eu și soția, și alți cercetători studiem și aspecte legate de memes și toate chestiile acestea amuzante de pe internet Am făcut un studiu legat de pandemie, când oamenii făceau tot felul de chestii online ca să supraviețuiască și cumva să-și mențină sănătatea mentală. Am citit o știre legată de un om care a început să urce și să coboare scările interioare din casă – urma să escaladeze Himalaya, n-a mai putut din cauza pandemiei și atunci a calculat de câte ori trebuie să urce scările din casă ca să ajungă pe munte. Sau ca părinți – noi aveam acasă trei copii extrem de mici – a trebuit să inventăm și am văzut tot felul de jocuri, tot felul de parcursuri gen parc de distracții improvizate în casă.

Toate lucrurile acestea îți dau speranță. Și înțeleg foarte bine ce spui. Pentru mine e foarte interesant cum punem această întrebare: ce înseamnă posibilitatea? Primul meu exemplu legat de percepție, dacă lucrăm la nivelul acesta foarte micro, înseamnă că posibilitatea este peste tot – de la modul în care mă uit pe birou și mă gândesc: ce mi-ar trebui acum? N-am un pix, dar ce-ar ce aș putea să folosesc? Deci, de la chestii extrem de mărunte, pe care le facem zi de zi, până la – cum ai zis – gândirea despre viitor, gândirea colectivă despre viitor. Acestea sunt niște întrebări foarte importante.

Intuiția mea este să încercăm să testăm, pentru că lumea vorbește – exact cum ai zis și tu – și sunt cercetări care arată că există o anumită depresie colectivă. Nu există o încredere în viitor. Nu avem această speranță că societatea se poate schimba radical. O să începem și niște studii cross-culturale în Possibility Studies Network, pentru că avem membri în mai multe țări. Eu mă întreb dacă este într-adevăr o chestie generalizată sau are legătură cu anumite generații, contexte, momente? Sau ce înseamnă asta pentru posibilitățile pe care le vedem pentru viața personală? Colectiv am putea să fim puțin deprimați, am putea să ne gândim că numai guvernul ne ajută cu climate change, de exemplu. Dar în viața personală văd posibilități? Mă gândesc ce-aș putea fi, ce aș putea face? Asta e o întrebare empirică. Nu am studiile la îndemână ca să pot să spun, dar e un domeniu fascinant. S-ar putea să existe domenii în care suntem plini de imaginație și de speranță – la nivelul acesta ne gândim la speranță – și alte domenii în care nu. Ce face diferența? Și pentru cine? Asta e o întrebare interesantă.

Andreea Roșca: O idee la care mă gândesc des, pe care o știu și din antreprenoriat, din atâția ani de studiat mentalitatea antreprenorială, dar există și în filozofie, și la marii artiști, e că nimic din ceea ce nu ne putem imagina astăzi nu va exista mâine. Cum te raportezi la ideea asta?

Vlad Glăveanu: E o idee care mă fascinează. În domeniul acesta, de știință a posibilului, e important să spun, că nu numai că vin oameni care lucrează în diferite domenii – teoretic, de cercetare sau practic – deci sunt reprezentate creativitatea și imaginația, dar există foarte multe alte fenomene, de exemplu: mirarea, curiozitatea, serendipitatea, anticiparea, gândirea despre viitor, utopiile și distopiile. Așadar, avem o comunitate foarte mare legată de știința posibilului. Fiecare persoană vine cu o anumită specializare și ne gândim la cum ne imaginăm viitorul într-un mod foarte complex.

Sunt perspective foarte diferite între felul în care cineva care studiază literatura se gândește la cum un autor își poate imagina o utopie sau o distopie care nu există deloc în realitate versus un studiu psihologic legat de creativitate, care are legătură cu felul în care reușim să creem, să facem ceva, să transpunem în realitate gândurile. Printre colegii din Possibility Studies Network, există unii care studiază uncertainty – neștiința, nesiguranța, incertitudinea. Acesta e un domeniu fascinant. Incertitudinea poate să fie o chestie frustrantă, care te paralizează sau poate să fie un motor pentru tot felul de chestii noi. Dacă ceva nu este cert și concret, înseamnă, pe de o parte, că nu știm, că putem să greșim, că poate nu vom ști niciodată. Dar înseamnă, în același timp, că nu există un răspuns final, că ceva nou poate fi posibil. Diferența aceasta de mentalitate e foarte interesantă.

Cum ne descurcăm cu incertitudinea depinde de domeniu. De exemplu, dacă avem încredere în capacitatea noastră de a ști, de a cunoaște, de a crea, vom fi mai comozi cu incertitudinea în domeniul respectiv față de altul. E puțin cam specific, dar e o diferență și o temă foarte importantă. Cum ne gândim la incertitudine, cum ne raportăm la incertitudine este constanta vieții, practic. E o vorbă care spune că „sigura constantă e că nu există constante, practic, în viață”. Viitorul nu există în mod concret, viitorul este deschis. Chiar dacă încercăm să facem predicții, și uneori se adeveresc, de multe ori viitorul ne surprinde. Problema se pune dacă vedem asta ca pe o posibilitate, ca pe o oportunitate sau ca pe o catastrofă.

Andreea Roșca: Asta presupune un anumit confort, cu surpriza, cu greșeala și cu lucrurile care se întâmplă. Dacă te gândești la ideea de posibilitate și interacțiunea noastră cu posibilitatea, există anumite atitudini, mentalități, condiții care facilitează lucrul cu incertitudinea și cu ce nu există încă, cu ce urmează a fi creat?

Vlad Glăveanu: Categoric. Și aici revenim la una dintre primele tale întrebări: ce putem face practic? Speranța și încrederea comunității noastre de cercetători este că lucrurile acestea nu sunt date o dată pentru totdeauna și asta este, ci le putem modifica. Cum putem acționa? Cum putem schimba? Cum putem educa practic persoanele și cum ne putem educa pe noi înșine? Fiindcă știi cum e, când studiezi un domeniu, înseamnă că îl reprezinți în viața ta personală deplin. Eu lucrez cu foarte multe incertitudini și îmi studiez cumva atitudinea pe tema asta. Toată lumea are câte ceva de învățat de aici, sunt convins.

Eu sunt psiholog social, dar există alte tipuri de psihologie, gen psihologia personalității și altele care vorbesc mai mult despre stabilitatea trăsăturilor în timp. Sigur că personalitatea nu e niciodată completă și finită, dar există o anumită greutate pusă pe ideea că avem o stabilitate, avem orientări stabile. De exemplu, în psihologie studiem tot felul de trăsături cardinale de personalitate, trăsături majore. Una dintre ele are legătură cu toleranța pentru ambiguitate, care e legată cumva de incertitudine.

Ne putem gândi la un anumit nivel la ceea ce aducem biologic, temperamental la nivel de personalitate atunci când ne întâlnim cu situații legate de incertitudine. Acesta e un factor care trebuie studiat și înțeles. Dar trebuie să înțelegem și cum se construiește personalitatea, pentru că trebuie să recunoaștem că felul în care ne formăm când suntem încă mici sau tineri contează foarte mult – ce fel de mesaje primim, ce fel de identități îmbrățișăm, ce ne spunem nouă înșine legat de capacitatea noastră, de puterea de a imagina, de a schimba lucrurile. Toate acestea au un efect major. Așadar, un prim punct de intervenție este să lucrăm cu generațiile tinere. Apropo, legat de ce spuneai, de starea aceasta de paralizare sau depresie globală, punctul de speranță este că vezi copiii și studenții tineri care fac tot felul de mișcări sociale în momentul ăsta. Deci există speranță, există posibilitate la nivelul generației tinere sau măcar o parte din aceasta.

Andreea Roșca: Deci reacția la incertitudine vine din personalitatea fiecăruia și primul lucru ar fi că poate trebuie să creștem toleranța la ambiguitate și orientarea către soluții. Asta spui?

Vlad Glăveanu: Exact. Trebuie să găsim o modalitate de a educa această calitate, de nu o vedea ca permanentă. Prima întrebare e: cum educăm? Dar personalitatea noastră e formată de mediul înconjurător în același timp, adică de situațiile de viață. Și atunci, a doua întrebare e: ne testăm cumva posibilitățile acestea în viața de zi cu zi? Riscăm puțin, încercăm să fim flexibili și deschiși? Sau căutăm tot timpul situații și momente care practic ne confirmă ce credem despre noi, despre viitor ș.a.m.d? Cum putem să căutăm acele situații sau momente care să ne extindă puțin mușchiul gândirii despre posibilitate?

Așadar primul factor e persoana – dezvoltarea personală –, al doilea situația, iar al treilea factor foarte important este macro-cultura, cultura generală – cultura grupului, a comunității, națională, europeană sau continentală. Care sunt mentalitățile majore care circulă și care sunt tipurile de mesaje pe care le auzim și pe care le tot citim în presă, în filme. Practic, când vrei să faci un studiu legat de ce se poate schimba, trebuie să ai în vedere, cam în același timp, persoana, dezvoltarea persoanei, situațiile cotidiene și cultura.

Andreea Roșca: Eu încerc să creez o punte între nivelul personal și comunitatea mică și nivelul cultural mare, dar cred că lucrurile se schimbă începând cu noi și cu mediul nostru. Dacă ar fi să te gândești la a ne crește fiecare dintre noi capacitatea de a vedea și de a acționa, de a construi o posibilitate pozitivă de viitor – să fie ceva ce ne dorim –, ce ai spune despre oamenii cu care ne înconjurăm? Ce ai spune despre legătura între a ne imagina și acțiune? Despre lucrurile acestea asupra cărora avem cu toții influență?

[00:25:20]
Vlad Glăveanu: Avem o influență care variază. În psihologia socială și sociologie se vorbește despre agenție, puterea agentică de a schimba lucrurile, versus structură. Structurile există. Eu nu vreau să fiu genul acela de terapeut cognitiv-comportamental care să zic că numai mentalitatea contează – dacă schimbi mentalitatea, ai schimbat lumea. Trebuie să schimbăm mentalitatea, dar trebuie să înțelegem și că lumea e construită într-un anumit fel. Apropo de tema realității sau cum sunt lucrurile. Și atunci, sigur că și schimbarea de sistem contează. Cum ai spus și tu: începem cu noi, dar și cu comunitatea mică sau grupul nostru, și ne gândim ce putem face ca să schimbăm sistemul la un moment dat. Dar asta e o întrebare mare.

Revenind la ce putem face noi imediat, sunt foarte multe căi. Una dintre ele, care mă pasionează foarte mult, este tema identității – cum ne vedem pe noi înșine, cum ne proiectăm identitatea. De exemplul, de ce preferăm uneori să apărem mai conservatori, mai serioși? La ce ne ajută treaba asta? Poate ne ajută să ne adaptăm. Poate grupul nostru așteaptă de la noi să fim tot timpul serioși, să nu ne asumăm niciun risc, să nu fim extrem de creativi, să fim stabili, constanți. Dar ce înseamnă asta? Ce avantaje ne aduce sau ce beneficii are grupul din care facem parte din treaba asta? La fel, trebuie să ne gândim de ce uneori preferăm să nu riscăm? Când zic risc, nu mă gândesc la riscuri majore, nu înseamnă că lumea trebuie să meargă la un casino, ci mai degrabă la ideea de fast failure, la învățarea din greșeală.

De cele mai multe ori, situațiile sociale sunt construite într-un fel în care vrem să minimizăm cu totul greșelile. Nu trebuie să greșim. Asta e o mentalitate care vine din școală, din multe puncte de vedere. Poate că școala s-a mai schimbat, dar cred că ținem cu toții minte cum era: trebuia să știi răspunsul corect, nu existau alte răspunsuri, erai un elev bun sau o elevă bună dacă știai răspunsul. Asta e o abordare sau mentalitate care ne urmărește în viață. Trebuie să ne întrebăm ce ar însemna pentru identitatea noastră să fim deschiși anumitor greșeli din care să învățăm. Cum am putea să ne gândim să-i aducem și pe alții în călătoria asta a noastră de a încerca să schimbăm puțin mentalitatea.

Și există modalități. De exemplu, una care îmi place mie foarte mult are legătură cu jocul și cu spiritul de joacă – playfulness se spune în engleză. Spiritul de joacă e ceva ce considerăm că e specific doar copiilor, dar e cu totul fals. Noi ne jucăm cu foarte multe lucruri – ne jucăm cu idei, ne jucăm cu tot felul de obiecte, ne jucăm uneori jocuri de societate, ne jucăm pe calculator. Joaca ne urmărește mereu. Dar când într-un grup construiești o dispoziție legată de joc, când începi cu jocul, practic mesajul implicit e: se poate greși, greșeala e ok, putem să ne amuzăm, putem să învățăm, putem să trecem peste și chiar uneori ne dorim să greșim ca să continuăm într-un alt mod. Așadar, putem construi local mentalitățile acestea, implementând o altă atmosferă, cumva. Cât e de ușor sau de greu depinde de context, categoric.

Andreea Roșca: Toată lumea înțelege ce o posibilitate. Vorbim des în viața noastră despre ce-i posibil și despre ce nu-i posibil, de ce o chestie anume ar fi sau de ce n-ar fi. De ce crezi că avem nevoie acum de știința aceasta a posibilității și ce ne permite ea să facem, de fapt?

Vlad Glăveanu: E o întrebare foarte bună. Mi-a mai fost pusă la o altă conferință legată de ce e nou în știința aceasta. Pot să recunosc – fiindă așa merge știința, așa e construcția aceasta științifică – că nu se inventează nimic din nimic, practic. Apropo de ce spuneam legat de cercetarea legată de imaginație, creativitate și toate acestea, există domenii extinse de cercetare și de practică în toate domeniile respective. Ce facem noi în comunitatea aceasta Possibility Studies Network este să fim în dialog pentru că la finalul zilei avem anumite întrebări comune: cum înțelegem schimbarea, transformarea, noutatea, sistemele generative? Temele acestea ne preocupă peste tot, fie că studiem curiozitatea, sau imaginația, sau utopia, sau viitorul. Știința posibilității practic ne ajută să înțelegem ce fel de vocabular, ce fel de metode, ce fel de practici avem în domeniul „x” față de domeniul „y”.

De exemplu, eu, ca cercetător al creativității, am anumite metode și anumite concepte legate de gândirea divergentă, deschiderea spre necunoscut, jocuri, riscuri ș.a.m.d. legate de domeniul creativității. Le folosesc în cercetare, le folosesc când țin training-uri sau ofer consultanță. Dar există metode pe care le folosesc cei care studiază literatura când lucrează cu utopiile sau cu ficțiunea, care sunt extrem de utile. De exemplu, am vorbit de identitate, dar n-am menționat ideea de storytelling, de povești – ce înseamnă valoarea narațiunii, ce înseamnă să construiești o poveste. Cei care lucrează în literatură, în utopii, distopii ș.a.m.d. știu multe despre asta.

Valoarea adăugată a științei posibilității este că pune toate aceste domenii și metode la un loc. Așa înțelegem ce știm foarte bine să facem, ce înțelegem poate mai puțin bine – de exemplu, poate în domeniul neuropsihologiei: cum reacționează creierul, sistemul nervos atunci când ne întâlnim cu tot felul de surprize, posibilități, ș.a.m.d.; poate acesta este un domeniu în care nu știm suficient – și atunci, înțelegem mai bine posibilitățile pe care ni le oferă știința posibilității.

Îmi place să mă gândesc la metafora cu ochelarii – în engleză se spune the lense (lentila), lentila pe care o pui ca să vezi realitatea. Realitatea rămâne aceeași într-un fel. Știm ce înseamnă economic, social, politic, cu ce ne confruntăm. Dar dacă ai un set de ochelari care îți scoate în evidență oportunitățile pentru creativitate, imaginație, joc, fantezie, realitatea aceasta va deveni puțin diferită. Acel puțin diferit va fi foarte important din punctul meu de vedere. Cred, sper – fără să fiu prea romantic în ideea aceasta – că dacă nu studiem acum posibilitățile sau capacitatea aceasta umană de a crea, de a spera, de a construi, de a inova – sigur, ceva legat de partea pozitivă și de o etică solidă –, categoric, într-un fel, acesta e ultimul tren. Dacă ne gândim la ce se întâmplă cu clima, cu climatul politic, cu războaiele, cred că e ultimul tren pe care putem să-l luăm ca să înțelegem aceste lucruri la un nivel de profunzime.

Am vorbit de etică foarte puțin, dar domeniul posibilităților nu înseamnă numai posibilități pozitive, nu înseamnă numai că totul merge spre mai bine, că sperăm în mai bine. Când te gândești la posibilități, există și părți negative. De exemplu, când suntem anxioși. Anxietatea înseamnă să ai tot felul de scenarii legate de ce se poate întâmpla negativ. Practic lucrezi cu posibilități, dar doar cu anumite posibilități, posibilitățile negative. Depresia înseamnă să-ți construiești ideea că ce se va întâmpla va fi categoric negativ și nu te poți despărți de viziunea aceea legată de viitor – viitorul va fi numai negru și într-o anumită direcție.

Acesta este un aspect pe care trebuie să îl înțelegem. A gândi posibilități nu înseamnă tot timpul a fi mai sănătos, mai bun, mai cooperativ. Dacă ne gândim totuși la distrugerea mediului înconjurător, practic umanitatea a fost extrem de creativă. Am văzut toate posibilitățile de a exploata, de a crea profit din distrugerea naturii, a comunităților locale, ș.a.m.d. Aceasta e o parte negativă. Știința posibilității trebuie să aibă un reper moral. Altfel continuăm cu același tip de discurs legat de creative destruction, exploatare. Acesta e un alt element foarte important pentru mine.

Andreea Roșca: Știm deja că noi, oamenii, trăim mare parte din timp în viitor – trei pătrimi din mintea noastră, din gândurile noastre, din orientarea noastră mentală sunt către viitor. Dacă trăim deja în viitor, ce am putea schimba?

Vlad Glăveanu: Putem schimba aproape tot, asta e o chestie fascinantă. Pentru că trăim într-un viitor care nu există încă și atunci înseamnă că nu este stabilizat.

Fac o mică paranteză. Future studies e un domeniu care s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial, când era o mare procupare legată de cum ne gândim la viitor, care viitor era destul de pesimist, negativ – bombe atomice, Războiul rece etc. Possibility studies vin, într-un fel, după pandemie, după un deceniu sau două în care lucrurile chiar n-au mers cum ne gândeam că ar fi trebuit să meargă când eram în anii ‘90 sau la începutul anilor 2000. Aceste aspecte majore, istorice cred că ne dau un impuls să studiem lucrurile acestea.

Legat de viitor și de trecut, ce e interesant e că viitorul e un domeniu clar al posibilului, pentru că nu e încă prezent. Dar și trecutul – care ne-am gândi că e ceva care s-a terminat, a fost, „ce-a fost a fost, aia e” – e tot un domeniu al posibilității. Asta e diferența dintre Future studies și Possibility studies, că umbrela e mai mare în Possibility studies. Gândește-te de câte ori ne gândim la trecut și la ce-ar fi putut fi, ce s-ar fi putut întâmpla. În viața de fiecare zi, când se întâmplă ceva negativ, ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă am fi făcut altfel – „Dacă aș fi plecat mai repede?, Dacă n-aș fi vorbit?, Dacă n-aș fi ridicat telefonul?” Acesta este domeniul posibilului legat de trecut. E un domeniu foarte emoțional, mai ales când ne gândim ce-am fi putut face diferit ca să nu se întâmple o tragedie. Sau când ne gândim ce noroc am avut că a ieșit bine, pentru că erau atâtea feluri în care ar fi putut să iasă prost sau nefavorabil.

E un exercițiu mental extrem de important pentru starea noastră mentală și pentru a învăța din trecut. Posibilitățile există mai mult decât viitorul. Dar da, locuim în viitor din multe puncte de vedere. Cu asta rezonez personal, pentru că de multe ori îmi doresc să exersez tipurile acestea de mindfulness, de meditație, ca să mă ancorez mai mult în prezent. Îmi place foarte mult să mă gândesc la ce va fi, trăiesc în domeniul respectiv, și atunci când vine acel viitor, eu deja m-am mutat la un alt viitor, deja mă gândesc ce va fi după. Iar asta nu e neapărat ceva pozitiv.

Andreea Roșca: Cum spune Andrei Pleșu: „suntem tot timpul în altă parte decât acolo unde tocmai se întâmplă ceva”.

Vlad Glăveanu: Și asta nu e chiar bine. Dar, da, e un domeniu. Și trebuie să ne gândim că dacă viitorul nu există, înseamnă că încă poate fi construit. În domeniul acesta, al future studies, există un model foarte interesant care se numește conul viitorului. În mijlocul conului ai viitorul cel mai previzibil, în care practic lucrurile continuă așa cum sunt. Aceasta e opțiunea de bază.

Andreea Roșca: Extrapolarea trecutului.

Vlad Glăveanu: Categoric. Ce a fost va fi. În jurul acestui viitor foarte previzibil începi să construiești viitorul care ar putea fi – are o șansă mare, dar nu e chiar sigur –, viitorul posibil, viitorul imposibil ș.a.m.d. Mărirea acestui con depinde de noi. În domeniul businessului, de exemplu, e foarte important azi să ne gândim nu numai la forecast – prezicerea viitorului, ci la foresights – intuițiile legate de viitorul care este multiplu, nu e numai un viitor, cel mai predictibil, sunt și alte tipuri de viitor. Aceasta e o mare calitate, e un fel de abilitate pe care ar trebui să o cultivăm.

Andreea Roșca: Foarte interesant. Mă întorc la ce ai spus mai devreme. Ai unu-două exemple apropo de cum folosești tu în viața ta știința aceasta? Ce-a schimbat sau măcar ce ai încercat? Dacă ești un student al propriei tale materii? ☺

Vlad Glăveanu: Exact. Trebuie să fiu. Tot ce alegem să studiem are o rezonanță pe undeva și totul are o legătură. Cel mai important ca om de știință sau ca cercetător, sau poate chiar ca persoană care lucrează cu practica mai mult e să nu încerci să-ți faci terapie singur prin ceea ce studiezi. Speranța mea e că nu e încă o chestie problematică în ceea ce mă privește, dar de multe ori, sincer să fiu, mă gândesc la ce scriu și ce studiez atunci când descopăr în mine tot felul de chestii care mă blochează să fac exact ce spuneam mai devreme: să văd mai multe tipuri de viitor, să înțeleg că lucrurile ar putea fi altfel.

Cel mai mult e legat de regularea emoțională, de faptul că încerc să-mi controlez cumva emoțiile și sentimentele. În momentul în care mă gândesc: dacă greșesc?, dacă n-o să fie bine?, dacă n-o să iasă?, atunci mă gândesc că ar trebui să învăț puțin din ce ce-am zis și ce studiez, pentru că încerc foarte mult cu oamenii și cu grupurile, cu organizațiile, cu studenții să-i aduc pe drumul acesta, să înțeleagă că posibilul este o oportunitate de multe ori. Să înțeleagă și pericolele, dar mai ales chestia asta legată de oportunitate. E interesant. Uneori ajung să nu fac ceea ce mi-aș fi dorit să fac, dar înveți foarte multe din treaba asta. Cred că mai mult decât atunci când lucrurile merg bine sau cum te-ai aștepta.

Andreea Roșca: Cum ne influențează – negativ sau pozitiv – cultura din jur în a lucra cu ideea de posibilitate și de viitor? Apropo de psihologie socială.

Vlad Glăveanu: Foarte mult. Enorm aș spune. Lumea când se gândește la cultură se gândește mai mult la chestiile acestea foarte vizibile, gen legislație, reguli, valori. Astăzi toată lumea, companii sau universități, își pune mission statement, vision, values. Un psiholog, Michael Cole, a spus ceva foarte frumos, că „suntem ca peștii în apa culturii”. Iar peștele în apă nu știe că e în apă. Practic, limba pe care o folosim, cuvintele pe care le folosim sunt parte din cultură, filmele pe care le vedem, ziarele pe care le citim, totul are legătură cu mediul cultural. Ce e foarte interesant pentru mine e să înțeleg rolul implicit al culturii.

Foarte multe dintre aspectele acestea implicite sunt legate de comportament, de cum ne organizăm spațiile, de exemplu. Dacă vorbim de organizații, un aspect poate fi cât e lăsat pentru spațiile colective care aduc oamenii împreună, care le dau puțin timp liber, le dau timp să discute – să discute posibilități, să discute despre viitor ș.a.m.d., versus cultura cu cubicles, toate birourile făcute cât pentru o persoană – stau toți împreună, dar toți separat în același timp. Asta vorbește enorm despre cultură, despre încrederea sau valoarea pe care o punem pe colaborare, discuții, dialog, future making etc.

O analiză pe care îmi place să o fac când am timp este să mă uit la imaginile culturale – că vorbeam despre filme sau de social media. Sau de memes, imaginile pe care le postăm pe Facebook sau X – care este implicația lor? Să ne gândim un moment la ce înseamnă, care este mesajul, consecința, cum ne reprezintă pe noi sau pe alții când facem gluma respectivă sau când vorbim ori dramatizăm un eveniment sau altul? Ce mă pasionează pe mine ca cercetător al creativității este să înțeleg cum ne vedem pe noi: ca oameni cu posibilitatea de a schimba lucrurile sau ca oameni care sunt prinși într-un contex ce nu poate fi schimbat? Putem să glumim, să râdem, dar practic ne închidem nouă înșine variantele. Acesta e un tip de analiză foarte interesant. Și poate fi făcut foarte local. Putem să ne gândim la noi și la mediul nostru înconjurător, dar trebuie să ne gândim și la organizațiile în care lucrăm și să detectăm care sunt mesajele implicite – cum e organizat biroul, cum e structura, dacă vorbim în pauze, despre ce vorbim? Ce înseamnă asta? Ce posibilități și ce imposibilități sunt derivate de aici?

Andreea Roșca: Ai spus la un moment dat că „Ideologia creativității în timpul Renașterii și admirația pentru talentul individual și polimați – oameni care sunt versatili în mai multe domenii – e ceea ce i-a permis lui Da Vinci să înflorească. Cum s-ar fi descurcat oare într-o lume care pune preț pe specializare sau pe capacitatea de a te promova neîncetat pe tine însuți în social media?” Care e substratul aceste idei?

Vlad Glăveanu: Pe mine mă facinează să mă gândesc cum cum ar fi trăit în ziua de azi oamenii din timpul Renașterii sau psihologii precum Freud? Noi ne trăim viața în social media foarte mult. Avem tot felul de mail-uri, conversații. Gândește-te ce ar fi însemnat să fi avut acces la mail-urile lui Freud. Poate că nu ne-am fi dorit, sincer. ☺ Poate e mai bine pentru Freud că n-a avut mail. ☺ Dar e un exercițiu de imaginație, apropo de ce spuneam. Mai mult decât atât, ce mie mi se pare foarte interesant e că o groază din discuțiile legate de posibilitate au legătură cu tehnologia. E un domeniu despre care n-am vorbit încă, dar categoric una dintre diferențele majore dintre viața de acum și de atunci e legată de tehnologie.

Un alt factor despre care n-am vorbit este inteligența artificială. A fost pandemia, sunt războaiele, este schimbarea climatică accelerată, iar acum vine și inteligența artificială și ne provoacă să ne gândim foarte clar cine suntem noi și ce aducem și ce poate să facă tehnologia. Este un partener? Este un inamic? Este ambele? Foarte multe lucruri au legătură cu creativitatea și posibilitatea. Știm deja că tehnologia aceasta va înlocui foarte multe job-uri de bază legate de chestii de rutină, așa cum s-a întâmplat în multe valuri de dezvoltare tehnologică, dar încă sperăm și ne gândim că totuși creativitatea e ceva încă specific numai oamenilor. Dar este așa? Avem tot felul de programe care ne fac picturi, filme… Discuția e pentru mine extrem de interesantă, pentru că aici concepțiile și practicile noastre vin în contact și în conflict cu ce se întâmplă în societate. Suntem într-un moment de incertitudine maximă. Încă avem posibilități legate de definirea unei relații pozitive sau constructive cu genul acesta de inteligență artificială. Vorbeam de Da Vinci și am ajuns la AI. Cum ar fi fost Da Vinci cu Dali, de exemplu? ☺ Ce-ar făcut Da Vinci? Practic, orizontul de posibilitate este radical definit și redefinit de mediul în care trăim. Categoric.

Andreea Roșca: Ai spus de câteva ori ceva care mă pune pe gânduri. Acum ai vorbit despre relația dintre tehnologie și oameni, și imaginarea de viitoruri. Mai devreme ai vorbit despre tensiunile geopolitice, despre problemele de climă. Fiind în centrul acestei rețele de oameni din toate disciplinele, care au o grămadă de orientări, vin din multe țări, au multă cunoaștere, sunt specializați în diverse lucruri, simți cumva că suntem într-un moment critic, apropo de a ne imagina un tip sau altul de viitor?

Vlad Glăveanu: În psihologie vorbim de anumite biasuri, de anumite tendințe. De exemplu, una se numește prezentism, care înseamnă că de multe ori avem un fel de miopie legată de epoca în care trăim, pentru că trăim în interiorul ei. De multe ori – și asta s-a constatat istoric – lumea gândește că momentul în care trăiește, acum și aici, este unic, nu s-a mai întâmplat în istorie. Deși trăim niște timpuri atât de dure din multe puncte de vedere, încât o altă paralelă pe care cred că o auzim foarte mult e cea cu anii 1930, o perioadă de dinaintea unei catastrofe și mai mari. Din multe puncte de vedere cred că acum este o miopie. Primul instinct sau primul lucru la care mă gândesc eu, în studiile mele și în dialogurile mele cu alții, este să vedem paralelele istorice, să învățăm din istorie.

Apropo de viitor și de trecut, viitorul, posibilitatea nu înseamnă că sunt total desprinse de realitate și de trecut. Ele cresc din realitate și din trecut. Dacă vorbim inteligența artificială, este un moment unic din multe puncte de vedere, dar ia să ne gândim când a început social media, când a început internetul, când a început practic imprimarea cărților, cu multe secole în urmă – a fost o revoluție enormă, dar am trecut prin momentele acestea. Ele nu sunt cu totul unice. Așadar, primul punct de vedere este că trebuie să recunoaștem paralele istorice, să învățăm din ele. Pentru că, de exemplu, s-au făcut o mulțime de greșeli la începutul social media, când companiile ca Facebook și altele au apărut. Și le recunoaștem, le vedem. Mark Zuckerberg este în tot felul de comisii în Statele Unite, în Europa. Trebuie să învățăm ceva de aici, altfel viitorul va fi destul de sumbru și cam desprins de controlul nostru.

Al doilea punct de vedere este că mie mi se pare că dorința colegilor mei, cei cu care lucrez eu, este o temă pe care ai spus-o și tu la început: să lucrăm în micro, să lucrăm cu noi și cu comunitățile noastre privind imaginea de ansamblu, dar să ne gândim ce putem face concret în viața de fiecare zi și cu cei dimprejurul nostru, și cu puterea pe care o avem. Cred că avem mai multă putere decât ne imaginăm. Aceasta este o temă foarte importantă în comunitatea noastră.

Andreea Roșca: Vrei să dezvolți un pic?

Vlad Glăveanu: Cu plăcere. De exemplu, dacă iau cazul meu, eu mă consider un cercetător și, ca atare, fac cercetare sau scriu articole, prezint. E o mare pasiune să vorbesc – uite exemplul de față ☺. Nu mă consider neapărat practicant, deși am un mare interes legat de instrumentele practice – să cercetăm, să vedem ce funcționează și ce nu. Dar sunt și profesor și predau anumite cursuri. De exemplu, la Dublin City University predau istoria psihologiei. Predau și Possibility Studies – primul curs din lume, dar nu sigurul, vor urma și altele, în alte locuri. Și mai predau etică și tehnologie. Acesta e un curs fascinant.

Prin modul în care predau, eu am această responsabilitate de a ajuta studenții să-și dezvolte o altă perspectivă – nu sunt foarte mulți, dar sunt câțiva. O mare parte din viziunea mea legată de posibilitate sau ce mă face pe mine să fiu optimist, sau încrezător, sau pasionat de domeniul acesta e ideea următoare: cum reușim să dezvoltăm noi perspective asupra realității, asupra nouă înșine, asupra societății? E un lucru mic, dar pe cât de mic e, pe atât de important poate să fie. Uneori neglijăm să ne gândim cât de important poate fi rolul unui profesor important. Eu am avut genul acesta de profesori în liceu – am făcut la Cantemir, în București. Am avut o doamnă profesoară, doamna Gansari, de psihologie, care mie pur și simplu mi-a schimbat optica. Am ajuns să studiez psihologia datorită acestui role model.

Practic, noi suntem modele pentru foarte multe persoane. Nici nu ne gândim pentru câte persoane – pentru oamenii tineri, pentru copii în mod special, dar și pentru colegi, și pentru familie, și pentru studenți sau cercetători. Cum putem să conștientizăm și să folosim asta la un nivel maxim și pozitiv e primul punct. Eu am încredere că putem, chiar dacă trăim în momente în care constrângerile sunt majore, să ne gândim care e spațiul nostru de posibilitate și de modelare a unui alt tip de mentalitate, a unui alt tip de comportament, a unei alte legături. Ca psiholog social, domeniul meu favorit e educația, dar și mișcările sociale, și ce mă fascinează foarte mult e cum oamenii nu așteaptă guvernul – că spuneai de guvern și D-zeu, ca fiind cei în putere –, ci cum reușim să lucrăm împreună pentru un alt tip de viitor, o altă viziune. Se poate și există, dar trebuie să devenim conștienți. Cred că partea de possibility studies – cei care ascultă, vin la seminarii sau la conferințe – este spiritul legat de optimismul că lucrurile încă pot fi diferite. E un optimism pe care-l împărtășesc.

Andreea Roșca: Când ai spus că avem mai multă putere decât ne imaginăm, cred că te refereai la influența noastră asupra lumii de afară. Ce am înțeles eu că ai zis este că avem mai multă putere chiar cu noi înșine, că suntem mai puternici decât ne imaginăm. Chiar legat de ceea ce putem să facem noi cu noi.

Vlad Glăveanu: Categoric. Aceasta e o temă psihologică eternă. În psihologia noastră, chiar și în cazul oamenilor care se cunosc pe sine, tot timpul există zone și posibilități ale psihicului și ale modului în care ne trăim viața care ne pot surprinde. Altfel de ce am trăi? A trăi înseamnă a te dezvolta. În psihologie există foarte multe teorii de dezvoltare umană. Marele lor păcat este că se concentrează aproape exclusiv pe copilărie. Psihologia dezvoltării și psihologia copilăriei sunt mână în mână. Dar vârsta adultă, bătrânețea – dezvoltări absolute, extreme uneori – cum le studiem sau cum le înțelegem? Genul acesta de întrebare e foarte possibility studies. ☺

Andreea Roșca: E foarte interesant, apropo de possibility studies, că până de curând, noi cu toții am crezut – cred că până acum 20-30 de ani – că din momentul în care am ieșit din școală s-a terminat educația. Evident că psihologia dezvoltării acoperă perioada aceasta de creștere, de evoluție, de învățare până la 25 de ani, când creierul nostru este format, dezvoltarea noastră e terminată. După care ne construim o carieră, urmăm un drum care-i pe un fel de făgaș, de tunel. Doar foarte recent a apărut ideea de life long learning, că poți să ai șapte cariere de-a lungul unei vieți. Lucrurile nu mai sunt atât de predictibile Daniel Gilbert spunea că „oamenii sunt opere în dezvoltare care consideră că sunt opere terminate”.

Vlad Glăveanu: Exact. Asta e o temă superbă și de bază. Există foarte multă filozofie existențială – Jean-Paul Sartre, și Martin Heidegger, și alții care au vorbit despre faptul că suntem un proiect neterminat. Tot timpul – viața e un proiect neterminat. Mai e și o altă vorbă care îmi place foarte mult – nu știu unde am auzit-o – care spune că „dacă lucrurile se termină negativ înseamnă că nu s-au terminat încă”. Dacă ceva s-a terminat negativ înseamnă că încă nu s-a terminat. Există și un alt discurs, care pleacă din faptul că viața noastră nu mai e atât de regimentată. Pe vremea comunismului, tata a fost inginer, mama profesoară de artă – un cuplu ideal în timpul comunismului. Sigur, au avut și ei posibilitățile lor, nu sunt practic două stereotipuri ambulante.

Trăim într-o lume în care ni se spune că putem fi cam tot ce vrem. Și legat de identitatea de gen, putem fi ce vrem. E o libertate care sperie pe multă lume. În noi și în societate, rezistăm uneori faptului că avem libertate. Asta e tema existențialismului. La final avem o libertate absolută. La finalul zilei, chiar și cu cele mai mari constrângeri, putem să nu facem ce credem că ar trebui să facem. Uneori e greu, dar există tot timpul alternative. Asta e foarte legat de știința posibilității. Cât de mult ne permitem să studiem alternativele? Asta e întrebarea.

Andreea Roșca: Ai vorbit despre faptul că ne sperie posibilitățile. Spune-mi dacă crezi că avem nevoie de granițe, și limitări, și constrângeri? Chiar și în această știință a posibilității?

Vlad Glăveanu: Categoric. Mulțumesc că ai adus în discuție și tema aceasta. Există tot timpul un fel de balans, un echilibru pe care încerc să-l proiectez aici. Am început să vorbim despre realitate. Constrângerile sunt o parte enormă a realității, joacă un rol crucial. Treaba e cum ne gândim la constrângeri, constrângerile care ne inhibă sau constrângerile pe care le constatăm ca să reușim să le depășim sau să facem ceva cu ele. Asta e toată diferența. De exemplu, eu studiez creativitatea, mama e profesoară de artă și desenul m-a pasionat tot timpul. Lucrez cu studenții și în cercetare. Dacă îi spui cuiva: „Desenează-mi ceva, orice, să fie creativ”, primul sentiment e că l-ai blocat, pentru că nu există constrângeri. Dacă îi spui cuiva: „Desenează-mi o casă creativă”, va începe mult mai repede și va avea mai multe idei. Constrângerile contează, dar trebuie să avem și un optim al constrângerilor. În psihologie vorbim de multe tipuri de optim. De exemplu, optimul motivațional – când e submotivat sau când e supramotivat, nu e bine. Trebuie să găsești acel optim. La fel și cu constrângerile. Când lași totul la liber, depinde cu cine lucrezi. dar șansele să iasă nu sunt bine.

Andreea Roșca: Când totul e posibil, nimic nu e posibil.

Vlad Glăveanu: Așa e. Și când totul e imposibil, e greu să faci ceva cu adevărat posibil. Trebuie să fie undeva la mijloc. Dar trebuie să ne gândim la cum vedem constrângerile, ce auzim când ni se spune: „Asta nu se poate”? Auzim: „Voi evita asta categoric, poate chiar voi renunța să mai fac”? Sau aud: „Deci asta nu e. Care sunt alternativele? Câte sunt?” Cum lucrăm cu constrângerile e o temă prioritară în domeniul acesta.

Andreea Roșca: O concluzie bună este că avem nevoie de constrângeri și că trebuie să le acceptăm ca fiind condiția pentru creativitate și posibilitate.

Vlad Glăveanu: Exact. Suntem parteneri în procesul acesta. Un lucru pe care trebuie să-l înțelegem categoric este că nu există creativitate fără constrângeri. Lumea vorbește despre „a gândi în afara cutiei” – thinking outside the box. Nivelul discursului popular e: creativitatea înseamnă cu totul în afara cutiei. Nu există. Noi suntem mereu în cutii. Există cutii, și cutiuțe, și cutii mai mari. Chestia e să înțelegem în ce cutie suntem, în ce cutie ne mutăm, să vedem câte cutii avem la dispoziție. Dar nu de a ieși, fiindcă nu există spațiul acela al posibilului care e cu totul desprins de realitate și constrângere.

Andreea Roșca: Să gândești în afara cutiei este în sine o cutie, nu? ☺

Vlad Glăveanu: Da, asta vorbeam. Care sunt mesajele, care e implicația culturală?

Uite, vezi? Facem analiza mesajelor. ☺

Andreea Roșca: Dacă ai sfătui pe cineva cum să facă pentru a crea un viitor? Posibilități care să-l ajute, care să-i servească, care să fie bune pentru lume? O idee, o practică?

Vlad Glăveanu: E foarte bună întrebarea. N-am apucat încă să discutăm prea mult de cercetarea mea practică – poate o să mai avem alte ocazii, episodul doi ☺ –, dar un proces care mă pasionează foarte mult este „luarea perspectivei”, perspective taking. Eu sunt psiholog social și mă gândesc foarte mult la tema aceasta legată de „eu și ceilalți”, de oameni în general și cum coabităm în societatea și în lumea asta în care trăim și încercăm să construim ceva împreună. Ce mă fascinează este cum încercăm să luăm perspectiva altora. Vorbeam de alternative, posibilități, oportunități.

Când suntem pur și simplu prizonierii propriei perspective, nu vedem împrejur. Genul acesta de luare a perspectivei, de empatie, de simpatie, de conectare a noastră cu universul mental al altora este un fenomen major. Încercarea de a vedea realitatea prin ochii altora, chiar și atunci când suntem în conflict cu ei sau nu suntem de acord. E o mare prejudecată faptul că atunci când nu sunt de acord înseamnă că trebuie să refuz total perspectiva. Trebuie să înțeleg. De aici vine și polarizarea politică pe care o vedem peste tot. Democrații și republicanii sau dreapta-stânga nu mai pot vorbi unii cu alții pentru că nu au această capacitate de a dori să înțeleagă, de a fi curioși să înțeleagă de ce cineva crede în asta care e ceva oribil pentru mine, cum a ajuns acea persoană să creadă asta? Dacă înțeleg asta, posibilitățile mele se vor deschide, practic.

Din multe puncte de vedere, cum lucrez eu este prin jocuri legate de luarea perspectivei, jocuri de rol, schimbarea rolurilor și dialog. Dialogul e o temă fundamentală. Dialogul ni se pare ceva banal – noi acum suntem în dialog –, dar dialogul autentic este unul în care fiecare terminăm – și cred că aceasta e ideea dialogului nostru aici – cu câte o idee nouă, cu câte ceva la care nu ne-am așteptat, uneori ne și schimbăm ideile noastre vechi prin dialog. Acestea sunt pentru mine căi principale, și atenția mea e îndreptată spre cum putem să coordonăm lucrurile acestea pentru un viitor comun, imaginat, sperat și pozitiv.

Andreea Roșca: Îmi vine în minte ideea de diversitate. E o altă temă care mă fascinează. Ideea că lucrurile noi se nasc și natura creează din diversitate, selectează din diversitate, nu din același lucru. Că și noi avem de exersat ideea de diversitate, care e inconfortabilă.

[01:06:12]
Vlad Glăveanu: Da, ne frustrează. Uneori este o piedică. Categoric nu trebuie să ignorăm negativul, trebuie să-l confruntăm. Ca să închei o idee pe care am spus-o chiar la început, că am ajuns la tema aceasta a diversității la final, dar e importantă, am zis că opusul posibilului nu e realul, actualul, prezentul, nu este imposibilul. Și atunci care e opusul? Într-una dintre cărțile mele am scris că pentru mine opusul posibilului este opusul diversității, practic identitatea perfectă. Nu există nimic altceva decât o singură perspectivă, o singură modalitate, o singură posibilitate de a exista într-un anumit fel. Deci, pentru mine, opusul posibilului este identitatea aceasta care exclude orice fel de diferență și diversitate. Asta e teoria mea, cel puțin. Și în practică, și în cercetare, încerc să lucrez cu ideea aceasta.

Andreea Roșca: E uniformitatea.

Vlad Glăveanu: Exact. Și standardizarea.

Andreea Roșca: Spune-mi te rog dacă ai una-două recomandări de cărți pentru oricine care vrea să înțeleagă mai bine lumea aceasta, teritoriul acesta fascinant al posibilității și unde pot să citească oamenii mai mult despre ce faceți voi?

Vlad Glăveanu: Una dintre cărțile care îmi place la nebunie și e o carte populară este „Hope in the Dark”, de Rebecca Solnit. E excepțională. Dintre cărțile mele, aș recomanda „The Possible: A Sociocultural Theory”, în care vorbesc de diversitate, de toate chestiile legate de perspectivă. E o carte mai academică, dar sper, nu imposibilă. O carte poate mai accesibilă – despre un alt domeniu care mă pasionează foarte mult – „Wonder. The Extraordinary Power of an Ordinary Experience”. Dacă cineva își dorește cărțile, pot să le trimit online, nu trebuie neapărat să le cumpere, sunt destul de scumpe.

Despre rețea, Possibility Studies Network – cine dă o căutare pe Google va găsi imediat pagina, o să vadă seminariile care vor fi în curând, o să vadă conferința din vară și tot felul de activități. Avem și o serie de prelegeri și ne propunem să facem foarte multe chestii legate de partea aplicată. Cine dorește să țină legătura poate intra pe site, pe homepage jos e formularul „Stay in touch”, își introduce numele, prenumele și adresa de mail și o să audă și o să vadă multe inițiative de la noi.

Andreea Roșca: Îți mulțumesc pentru conversație! Cum spuneam, mi-a deschis 1.000 de căi, de întrebări și de explorare. Baftă și aștept cu nerăbdare să ne auzim din nou.

Vlad Glăveanu: Mulțumesc mult, Andreea!

Resurse

Află mai multe informații despre Vlad Glăveanu:

De pe pagina sale de LinkedIn, Facebook, Instagram sau de pe site-ul său, vladglaveanu.com.

Urmărește și episodul acesta în care a fost invitat să vorbească despre creativitate, dintr-o serie de interviuri pe acest subiect.

Cărți scrise de Vlad Glăveanu:

The Possible: A Sociocultural Theory

Wonder. The Extraordinary Power of an Ordinary Experience

Cărți recomandate de Vlad Glăveanu:

Hope in the Dark – Rebecca Solnit

Alte mențiuni în conversație:

Possibility Studies Network