Tudor Giurgiu, fondatorul TIFF, despre “bucătăria” unuia dintre cele mai bune festivaluri de film din lume. Și cum face 30 de lucruri în același timp

L-am prins pe ultima sută de metri. “Mă pregătesc să intru în cantonament. Ca să rămân eu cu <cealaltă parte a mea>”. Nu e prima dată când Tudor Giurgiu se izolează într-o lume fără emailuri și ședințe și întâlniri legate de bani. “Cealaltă parte a lui” e cea care scrie scenarii, care țese povești, care găsește un unghi proaspăt pentru o istorie de mii de ani. Filmul la care lucrează acum este o poveste de dragoste “foarte ciudată”, cu un titlu încă neinspirat. “Te-ai duce la cinematograf să vezi un film care se numește Apropierea?” întreabă. Evident, nu. Încă nu are un titlu bun în limba română. E puțin panicat: cu o noapte înainte de discuția noastră, reușise să aleagă actorul principal “ceea ce e mare lucru”. Dar n-avea scenariu, iar filmul începe curând.

Partea lui pe care o știe toată lumea a fondat Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), Asociația care organizează premiile Gopo și casa de producție Libra Film. A produs mai mult de 30 de filme în ultima decadă și a regizat altele. Are două proiecte care încep în curând.

Răspunde la 300 de emailuri zilnic, o dovadă clară a sutelor de lucruri în care e implicat în același timp. Are, recunoaște, mania micromanagementului. Deși subiectul îl enervează, pentru că nu crede că se poate altfel.

Dintre toate filmele lui, Tudor Giurgiu pune pe primul loc “De ce eu?”, povestea tragică a unui tânăr procuror din Timișoara răpus de sistemul corupt și rapace din jur. Este, crede, cel mai important film pe care l-a făcut până acum. Filmul și povestea lui personală de împletesc în moduri bizare: cei doi ani în care a condus TVR, până în 2007, aproape l-au distrus, și fizic și emoțional. “De ce eu?” l-a salvat. Ca regizor, a fost blamat că e prea atent la câți oameni aduce în sală, în fața calității artistice intrinseci a filmului. “Oameni și melci”, de exemplu, deși nu a fost bine primit de critică și breaslă, a făcut, totuși, o audiență record la cinematografele din România. Dar pe Tudor îl interesează mai mult un mariaj reușit între creativitate și audiență: “Nu văd cum aș putea să lucrez într-un demers autist, în absența unui client” spune.

A face un film este ca și cum ai fi într-o tabără cu 60 de copii. Sau într-o excursie cu oameni de toate felurile. Și toți trebuie să lucreze în echipă.

Poartă o pereche de ochelari neobișnuiți, cu ramă de lemn și un șnur care se strânge la spate, în loc de brațe. O creație o unui designer români care a făcut furori la TIFF. Când râde, râde din inimă. Poartă teniși și blugi, gesticulează larg și are un gen de umor, seriozitate și onestitate care îți spun că și-a analizat și cântărit experiențele.

Conversația cu el a mers în locuri surprinzătoare: cum să nu-ți abandonezi visul, chiar dacă durează o decadă să-l atingi; cum să treci peste un eșec profesional major și o execuție în piața publică și cum să nu te oprești niciodată din a căuta următoarea frontieră ce merită explorată.

În ce direcție să mergem? Nu știam.

Tudor Giurgiu are 45 de ani. S-a născut la Cluj, dar a copilărit cu bunica din partea mamei. Contrar a ceea ce credem despre meseriile creative, Tudor n-a avut nicio vocație clară de mic. A crescut la Sibiu, cu bunica lui, care era “foarte severă”, iar el era dat de exemplu pentru ce înseamnă să fii copil cuminte. Bunica îl lua în vizite. Tudor cânta cântecele de la TV pentru prietenele bunicii și mătuși. “Cântam la rozeta de la calorifer, ca la microfon. Uitau de mine acolo”. O imagine la care azi râde din toată inima: “am dezvoltat o chestie pentru Angela Similea. Altfel, eram afon“. În compania bunicii, a învățat însă să citească la cinci ani. Apoi l-a dus la film. În timp, influența ei l-a transformat în cinefil.

Ciudat, dar Tudor a vrut să fie cronicar sportiv. “Credeam că am un pic de condei”. Sunt, recunoaște, “praf la tot ceea ce înseamnă lucru manual”. Deci ingineria era exclusă. Să fiu profesor?… Dintre toate, s-a gândit, ar putea face medicina. “Deși n-aveam nicio chemare”. La fel ca într-o căsnicie neinspirată, s-a gândit că, cu timpul, avea să-și iubească alegerea. L-a salvat schimbarea de regim din 1989, când a decis să dea la ambele facultăți: Medicină și Regie. A picat la prima. A venit în București, să studieze regie de film.

Și-a găsit vocația târziu, așa cum se întâmplă mai mereu în realitate: vocația ni se strecoară în viață ca întâmplare care, retrospectiv, pare și providențială și foarte bine definită. Producția de film a devenit visul lui Tudor de după facultate. I-a luat 12 ani de încercări, stăruință încăpățânată și alegeri complicate pentru a reuși prima sa producție de film de lung metraj în 2006, cu “Legături Bolnăvicioase”.

Ai crescut cu filme, cu poveștile din jurul lor. Ai avut acea sclipire de copil să spui “asta vreau să fiu când mă fac mare?

Nu. Nu mi-am propus să ajung pe drumul ăsta. Educația sădită de bunica mea m-a transformat în cinefil. Dar nu am fost dintre acei copii care să aibă aparat foto sau de filmat. La un moment dat, când am regizat la școală niște spectacole de teatru, s-a produs ceva… Cred că printr-a IX-a mă întrebam cum se fac filmele. M-am dus la festivalurile de film, vedeam ce vorbeau regizorii despre filmele proaste de atunci.

Dar nu cred că mă atrăgea ceva anume în mod deosebit. Dacă era să-mi placă ceva, era să scriu, să fac gazetărie. Credeam că aveam un pic de condei.

Medicina?….

(zâmbește, indulgent față de gândirea lui de atunci) Nu aveam nicio vocație. M-am gândit că, dintre toate, aș putea face Medicină. M-am gândit că, poate, cu timpul, o să…

O iubești?

O să fiu bun.

Cum s-a născut în mintea ta această poveste cu producția de film? Când ți-ai dat seama că asta e ceea ce vrei?

Eram în anul IV. Îmi aminteasc că apăruse un anunț în facultate că vor veni producători de top din Anglia să țină un seminar despre producția de film pentru cineaștii din Europa de Est. M-am dus. A fost un curs la Sinaia, altul la Karlovy Vary (???). Am plecat de acolo total transfigurat, mi-am dat seama ce mișto e să fii producător creativ. Deși nu înțelesesem nici măcar jumătate din ce ne-au predat acolo. Eu habar nu aveam ce e aia să faci un film în România, dar unul afară… Nu conta. Am plecat de acolo cu o colegă și am spus “clar, trebuie să ne facem firmă de producție”.

Noi trebuia să facem film. Aveam fascinația producției de film, a unei construcții solide, mai mari.

Era 1994, nu? S-ar spune că ați fost vizionari, cred. În România nu erau decât studiourile din Buftea.

Aveam în minte că o să lucrăm cu studiourile de film americane, engleze… (zâmbet, brațe larg deschise, într-un gest care cuprinde întreaga lumea) Nu mai era nimeni ca noi. Singurul care începuse ceva era Vlad Păunescu, cu Castel Film. Și am făcut firma. După care nu am mai făcut nimic cu ea. Ne-am dus pe drumuri diferite, eu în asistență de regie, Cătălina către Castel Film. Apoi am rămas singur în firmă, Cătălina a renunțat de tot.

Vorbești despre experiența extraordinară ca asistent de regie la filmul lui Nae Caranfil, “E pericoloso sporgersi”. Ai făcut toate muncile necalificate posibile. De ce?

Am plecat din facultate cu o diplomă, dar știam extrem de puțin despre meseria mea. De fapt, habar nu aveam cum se face un film. M-am dus acolo să învăț. Eram al doilea sau al treilea asistent de regie. Au fost câteva luni de practică teribilă: aduceam cafele la actori, ajutam electricienii, lucram cu figuranții, îi ajutam pe cei care cărau camere. Am făcut de toate, pentru că am vrut să fur, câte puțin de la toți… Am învățat să joc poker cu electricienii… (râde) Noroc că nu am jucat pe bani.

 Dincolo de lecția umilinței la poker, ce-ai învățat din asta?

(se gândește puțin)… A face un film este ca și cum ai fi într-o tabără cu 60 de copii. Sau într-o excursie cu oameni de toate felurile. Și toți trebuie să lucreze în echipă. Se naște un microunivers pe care, ca să-l pricepi, trebuie să înțelegi psihologia, relațiile, oamenii. Am înțeles cât de importantă e fiecare rotiță, fiecare te poate ajuta sau îți poate deveni imediat dușman. În plus, munca în acele condiții, fără computer și telefon mobil, m-a lăsat cu o extraordinară memorie a cifrelor. Știu încă numerele de telefon fix ale actorilor de atunci.

Ai decis să te întorci la firma de producție, la Libra Film, după câțiva ani. Ce-ai făcut?

Mi-am luat birou pe Calea Vitan și am cumpărat un fax…

Esențial. De ce aveai nevoie de birou? De ce această stăruință în a face o firmă?

Pentru că eu asta am învățat la semianrul la care mi-am dat seama că vreau să fac filme: ca să faci film, trebuie să fii producător. Îți trebuie firmă, birou, structură. (râde) Până la seminar, credeam că regizorul face filmul…

Ați încercat de toate, mulți ani, până ați găsit drumul spre producție de film…

Ne-am dat seama că trebuie să găsim o cale, să găsim un drum care să ne ducă acolo… Cum să facem filme? Nu erau bani. Să aduc eu străini să finanțeze?… Ce știam eu? Unde să îi găsesc?… Eram foarte la început, abia dacă băteam prima potcoavă. Lumea despre care învățasem, la care aspiram, era o utopie, la vremea aceea. Și, atunci, am zis să facem casting pentru spoturi publicitare.

A mers?

Nu exista nicio altă agenție serioasă care să promoveze actori. Vreo doi sau trei ani am fost lideri, am câștigat niște bani. Dar era un domeniu complicat, cu marje foarte mici.

Spoturi publicitare?

Cu câțiva prieteni, am încercat să convingem investitori din România să facem spoturi și campanii de advertising. (zâmbet larg) L-am tot bătut la cap pe domnul Talpeș… (Florin Talpeș, fondatorul BitDefender). Am tot încercat, nici nu știam cum se face, pentru că tot ce exista atunci se făcea prin agenții. Apoi ne-a sunat un polonez, și el producător, care avea drept client companii Daewoo din Coreea. Voiau să filmeze la fabrica de la Craiova pentru un spot. Sigur că da! L-am făcut. Am primit banii cash, într-o sacoșă, la hotel. Era bine că aveam firma, dar în ce direcție urma să mergem, nu știam.

Atomic TV? Spui că este locul cel mai mișto unde ai fost. Cum coabitau toate astea împreună?

Am mers la Atomic în 1997, am început să emitem un an sau doi mai târziu și am plecat în 2000, cred. Am pus de-o parte firma pentru un timp, pentru că am realizat că ce trăiam la Atomic era unic: aveam și sarcini de management, și de conținut, de creative director, făceam clipuri muzicale… După ce am plecat de la ei, a fost un moment de luciditate, în care am zis că trebuie să producem clipuri. Atomic crease piața. Am produs, cred, 50 de clipuri, unele regizate de mine. Până prin 2003, am făcut în paralel și producție publicitară, și clipuri. Dar realizam că, dacă vreau să continui, trebuie să îmi asum ceva ce eu nu doream: că voi face publicitate.

Ce doreai, de fapt?

(fără nicio urmă de ezitare) Film. Noi trebuia să facem film. Aveam fascinația producției de film, a unei construcții solide, mai mari. La nivel creativ, sunt o groază de oameni cu idei, dar construcția unei structuri care să facă posibil un film e mult mai interesantă pentru mine.

Totuși, ești tu însuți regizor…

Cred că doar ego-ul meu mă face să continui să regizez. De exemplu, în 2006, după “Legături bolnăvicioase”, care a fost film important pe care l-am produs și regizat, am produs multe filme grele. Mi-am pus foarte serios întrebarea dacă o să mai am bucuria de a face un altul, ca regizor. Eram foarte împlinit cu producția. Dar, cu “Oameni și melci”, am regăsit o bucurie fantastică în a fi regizor. Și mi-am spus atunci că voi continua, fără să mă forțez, fără termene limită…

Să regizezi poveștile care ție îți spun ție ceva?

Da… (se gândește) Cred că da. Este o chestiune strict egoistă, un demers foarte personal, legat de ceva din interiorul tău.

Povestea care m-a schimbat

Dintre toate, povestea care i-a spus cel mai mult, (“cel mai important film pe care l-am făcut”), este, fără îndoială, “De ce eu?”. Un film despre Cristian Panait, un tânăr procuror din Timișoara, care a plătit cu propria viață încăpățânarea de a investiga un caz de corupție. Dar și despre România anului 2000, o țară sufocată de fraudă, interese personale și coruptă de sus până jos. “Contribuția mea pentru generația viitoare și cele care vor veni” spune Tudor Giurgiu. E în aceeași măsură un film despre o lume pe care a experimentat-o la prima mână, ca șef al Televiziunii Române, între 2005 și 2007. O perioadă care l-a traumatizat, schimbat, învățat o lecție. Un eșec. Tudor a decantat experiența matematic, pe puncte. Așa că o sumarizează inginerește și vorbește acum despre ea fără mare emoție, cu claritatea omului care a priceput.

Îmi dau seama că ceea ce contează este să poți să schimbi ceva prin filmele tale, prin ceea ce faci. Să ai un impact coerent, vizibil, măsurabil.

Ai primit în 2005 oferta de a conduce TVR. De ce ai acceptat?

Cererea, pentru că asta a fost, m-a luat total prin surprindere. M-am sfătuit cu prieteni, toți mi-au spus că ar fi cea mai mare greșeală. Mi-au povestit despre mafia din TVR. Cred că asta m-a făcut să accept, faptul că atât de mulți oameni m-au sfătuit să nu o fac. Deși știam ce este acolo. Încăpățânarea mea atunci era să arăt că orice lucru osificat se poate schimba în bine.

Până la urmă, a fost un eșec. Ce nu a mers?

(Nu e o amintire plăcută, e evident. Tonul, deși hotărât, devine grav) Trei lucruri mari. Unu: o inabilitate sau neștiință a mea de a începe să schimb. Am început de la continut, trebuia să încep cu organizația. O greșeală capitală, mi-au spus unii apoi. Doi: în al doilea an de mandat s-a stricat treaba pe scena politică, n-a mai fost armonie între palate. TVR a preluat ruptura, precum o oglindă. Trei: comunicarea noastră, a echipei mele de atunci. Dacă am fi avut niște analiști financiari în echipă, nu niște contabili, am fi știut ce să spunem. Nu aveam cum să facem performanță, pentru că sumele pentru salarii depășeau cu mult sumele pentru programe. Noi am plătit atunci, azi nu s-a schimbat nimic.

M-am sfătuit cu prieteni, toți mi-au spus că ar fi cea mai mare greșeală să merg la TVR. Cred că asta m-a făcut să accept, faptul că atât de mulți oameni m-au sfătuit să nu o fac.

Ai înțeles toate astea mai târziu, după ce ai plecat?

Evident. E la fel, cred, în orice instituție de stat. Nu poți să gândești “outside the box” pentru că te omoară lucrurile de zi cu zi. Dramele enorme din interior, ego-urile…

Soția ta spune, în DoR, că ajunsesei precum o legumă. Ce te-a doborât?

(inginerește, pe degete) Unu: uzura zilnică și cantitatea imensă de muncă și efort m-au terminat fizic. Nu mai zâmbeam… Mă îngrășasem. Eram conectat la pretențiile politicenilor. Doi: lovitura majoră a fost cea de imagine. Eram un om cu o imagine bună, cu succes și m-au terfelit în piața publică. Ei știau că așa te anulează, distrugându-ți imaginea. Atunci a durut foarte tare. Partea bună e că ți se tăbăcește pielea. Acum nu mai e cazul.

Eram un om cu o imagine bună, cu succes și m-au terfelit în piața publică. Ei știau că așa te anulează, distrugându-ți imaginea. Atunci a durut foarte tare.

Cum ai depășit momentul?

M-am intors imediat la echipa mea, la oamenii pe care îi cunoșteam și care mă știau. Aveam treabă de făcut. Mi-a fost mai greu să ma adaptez la rutina zilnică, doi ani fusesem în bulă, aveam asistentă, două secretare, șofer… Nu-ți imaginezi ce bucurie e să-ți conduci din nou mașina.

Da. În general, un următor proiect te salvează. Plus că așa s-a născut “De ce eu?”…

La câteva luni după ce am plecat din TVR, aveam bateriile încărcate și voiam să fac un film. Am căutat prin folderele din computer și mi-am găsit notițele din 2002 și decupajele din ziar despre ce se întâmplase și despre sinuciderea procurorului Panait. Cu cât citeam mai mult, cu atât era mai bizar…

Asemănările…

Da. Un om din generația mea. Fan al echipei Dinamo. Mergea la karaoke în barul Teatrului Țăndărică, unde mergeam și eu în facultate. A vrut să se angajeze crupier la primul casino din București, să câștige niște bani. La vremea aceea, în facultate fiind, m-am gândit și eu să fac niște bani în plus, tot acolo, tot crupier. Era șocant pentru mine.

Nu sunt mistic, dar erau semne care mă trăgeau spre acest proiect. Cu cât adânceam subiectul, cu atât mai mult mă regăseam: am avut de-a face cu teama de a-mi asuma niște decizii, de eșec, cu sentimentul de a fi singur în lupta cu “sistemul”. Despre ce ar fi vorba în film? Ce faci când valorile tale personale și valorile unui sistem se ciocnesc…

Ai făcut filmul mai târziu, dar a fost, până la urmă, o experiență terapeutică pentru tine? Ai spus că a fost cel mai important proiect.

A fost, pentru mine. Noi, regizorii, avem cu toții o doză de importanță de sine destul de mare, dar chiar cred că acest film este o mărturie despre cum era atunci România, în anii 2000. Făcând “De ce eu?”, am reușit să-mi explic propriile greșeli, să înțeleg relația cu oamenii din blocul acela, care nu vrea schimbare. Când m-am dus eu la TVR, Tăriceanu – prim-ministru atunci – le-a spus multora din staff-ul lui să aducă tineri. Mi-am adus aminte de uimirea mea că procurorilor tineri li se dădeau cele mai grele cazuri. Târziu am înțeles că erau – și eram – trimiși special pentru a fi sacrificați. Carne de tun.

Mașinăria care este TIFF

În vara anului 2000, Tudor Giurgiu a avut o supărare și o dezamăgire. “Câștigasem un premiu pentru un film, la festivalul Dakino, făcut de bunul meu prieten Dan Chișu. Nu l-am primit”. Se terminase povestea cu Atomic, firma mergea bine. Dar Tudor visa la “făcutul de filme”. Dacă nu le putea face – nu încă – de ce n-ar face un festival “așa cum trebuie făcut”? Ca afară. Iată, și-a spus, acesta ar putea fi un proiect care se leagă de tot ceea ce voia să facă. I-a povestit ideea unuia dintre managerii de la Atomic TV, care l-a pus în legătură cu producătorii festivalului de film din Varșovia.

Cu mentori, cercetare, plan, proiect, identitate grafică, finanțare, a bibilit la el un an. L-a construit la fel cum un antreprenor își gândește un business. Acestă rigoare e, de altfel, marele secret al unui eveniment care tocmai ce a împlinit 16 ani și se află azi printre cele mai importante 40 din lume. Și încă ceva: “Știu exact ce produs trebuie să livrăm”. Tudor Giurgiu e, până la urmă, mai antreprenor decât ar putea crede multă lume.

Frica mea cea mai mare e să facem un eveniment care iese bine, dar nu mai interesează pe nimeni. Un eveniment cu mult PR, cu o imagine foarte bună, dar gol pe dinăuntru.

Unde ai învățat această rigoare și disciplină în execuție?

Prin 195, amlucrat cu Lucian Pintilie la un film, am fost regizor secund. Opt luni din viață nu am făcut nimic altceva decât am stat pe platou. Pintilie era un mare dictator, iar eu eram cureaua lui de transmisie. Experiența asta m-a ajutat enorm în rigoare, precizie și disciplină. Asta am învățat de la el, asta învăț pe alții, la rândul meu. Nu artă regizorală am învățat de la el, ci ce să ceri de la colaboratori. O rigoare dusă la extrem, pe care și eu o impun azi.

Dacă te-ai întoarce în timp, la primul TIFF, care crezi că au fost acele lucruri care au contat în succesul acestui proiect?

Pregătirea nemțească, cu task-uri, liste de to-do. Deși nu aveam în cap niciun fel de dimensiune de business. Era o chestiune de pasiune, de dorință, de entuziasm. Și am știut exact ce vrem, puteam descrie exact ce va fi acest festival. Dovadă ca primul pitch (prezentare pentru vânzare) mi-a și adus primul sponsor principal, pe Nescafe.

Câți parteneri principali ați avut?

(râde) Unul singur. Nescafe. Apoi toate companiile mari sau mai mici m-au refuzat…

Vorbești adesea despre cât de important este ca fiecare ediție să fie inovativă, neașteptată cumva. Cum îți păstrezi tu capacitatea asta? Spui la un moment dat că încerci să îmbătrânești cu grație și să asculți la cei mai tineri.

Singurul fel în care o poți face este să lucrezi cu oameni foarte tineri. Mâna mea dreaptă, Cristian Hordilă, are 32 de ani. Nu are nicio problemă să mă contrazică direct, în fața tuturor. A fost trei ani voluntar la TIFF, apoi a lucrat la ticketing, acum e director executiv. Sunt o groază de oameni tineri în jurul festivalului.

Le accepți ușor ideile?

Le cer. Facem sesiuni de debriefing, cerem păreri, stăm de vorbă despre muzica lor, filmele la care merg. Frica mea cea mai mare e să facem un eveniment care iese bine, dar nu mai interesează pe nimeni. Un eveniment cu mult PR, cu o imagine foarte bună, dar gol pe dinăuntru.

Cum se naște o ediție nouă, ideile noi și strategia fiecărui festival?

Dacă i-aș întreba pe colegii mei, ei spun că cea mai periculoasă perioadă pentru echipă este iarna, când am eu timp și îmi vin idei. Dar e folclor. (zâmbește) Mai mult sau mai puțin. E, de fapt, un proces foarte discontinuu, fără reguli anume și bazat pe experiențele fiecărui om din board-ul Festivalului. Suntem șase, cu vârste și gusturi foarte diferite. Împărtășim experiențe, ce am văzut, ce e nou. Dacă ne place, spunem “bingo” și am notat pentru la anul. Dar e ceva foarte important în spate: ne știm teribil de bine publicul și ce așteaptă de la noi.

Ai creat povestea asta, are 16 ani. În lumea de business, e o întreprindere matură, pe un făgaș clar, de succes. Dar cu riscul de a fi orbită de propriul ei succes. Ce ți se pare cel mai periculos pentru viitorul TIFF?

Să vrei să faci festivalul din ce în ce mai mare. Mi se pare atât de periculos… Riști să creezi o construcție în care nu te mai regăsești.

Dar creșterea e o tentație naturală… Sensul de a fi al multor organizații și proiecte.

Știu. Dar există riscul de a aduna și mai multă lume și să pierzi un lucru foarte important, pe care TIFF îl are încă: un soi de apropiere, de atitudine de prietenie, un sentiment de comunitate. În același timp, mă tot gândesc la un lucru: vârsta medie a celor care vin este undeva la 25-27 de ani. Pentru mine, este o provocare: cum facem să scădem vârsta, pe viitor? Cum facem să aducem foarte multă lume tânără?

Există o metaforă frumoasă în una dintre cărțile lui Herman Hesse. Despre un mare maestru al jocului, care se retrage în clipa în care nu mai poate crea jocuri noi…

Eu am deja această temere…

Cu ochii larg deschiși

Tudor Giurgiu este un maestru al proiectelor multiple, al detaliilor, al ideilor noi. Asemenea oricărui antreprenor, are dilemele desprinderii de propria creație și frica de a nu se pierde ceea ce a creat.

Cristi Lupșa scrie despre el, într-un minunat portret din DoR, din 2016, că “trăiește furibund, mereu cu ochii către mâine”. Așa este, recunoaște. Paradoxal, oamenii spun despre el că este foarte echilibrat, o calitate pe care spune că a învățat-o pe platoul de filmare, când toată lumea se uită la tine și n-ai voie să arăți nici măcar un mic semn de panică. “Recunosc, spune, că acum sunt chiar foarte panicat”. Cu două proiecte noi de film în brațe, o poveste care nu se lasă scrisă și presiunea finanțării unui film, nu e chiar de mirare.

Cum faci să-ți gestionezi timpul și energia între TIFF, regie, producția de film și încă alte proiecte?

Legendele de la TIFF spun că Tudor dă email-uri la 3 dimineața și la 8 dimineața vorbești cu el, în persoană. Asta se întâmpla odată. Tipul acesta de implicare însemna un volum imens de muncă și am sacrificat timpul personal. Dar sunt ani în care construiești, iar asta înseamnă muncă, muncă și iar muncă. Nu poți delega la nesfârșit. Mai ales când construiești ceva de la zero, e cea mai proastă soluție. Nimeni dintre cei din jurul tău nu are viziunea ta în minte. După 16 ani la TIFF, eu sunt cap limpede. Am timpul și disponibilitatea să mă duc peste tot unde se întâmplă festivalul, să mă uit la un flyer, să văd dacă lipsește ceva. Nu cred că există altă soluție. Am tras tare, am construit, după care vine munca de întreținere, detalii, cap limpede, să nu se strice ce ai construit.

Nu poți delega la nesfârșit. Mai ales când construiești ceva de la zero, e cea mai proastă soluție.

Înseamnă că totul depinde de tine…

Da, e adevărat. Dar cât am fost la TVR, a funcționat bine mersi.

Ceea ce contrazice ce tocmai ai spus…

(oarecum iritat) Contrazice. Dar îmi dau seama că nici modelul acesta de organizare, cu o figură dominantă atât de pregnant nu e sănătos. Oamenii se raportează la tine, încearcă să îți facă pe plac, uită ce e bine pentru organizație…

Cum îți decizi prioritățile, cum îți faci agenda?

(zâmbește) Abandonez una sau alta, pe perioade definite de timp. Poate cred că le pot face pe toate. Dar nu de-o dată. Ce e cel mai greu e exact această împărțire. Funcționez foarte discontinuu… După reguli care nu există. De exemplu, dacă îmi ajunge cuțitul la os și nu mai am soluții pentru finanțarea unor filme, las tot și fac numai asta.

Funcționez foarte discontinuu… După reguli care nu există. De exemplu, dacă îmi ajunge cuțitul la os și nu mai am soluții pentru finanțarea unor filme, las tot și fac numai asta.

Și dacă nu-s urgențe?

Ce mă doboară sunt cele până la 300 de emailuri pe zi. N-am soluție. Dacă nu răspund pe loc, nu mai răspund. Mă folosesc foarte mult de telefon, e mult mai eficient. Las mereu lectura scenariilor la final și îmi pare rău. Le citesc în avion. Dacă textul are greșeli de ortografie sau e prost formatat, îl arunc direct. (râde) N-am reguli…

Cum îți păstrezi echilibrul acela, despre care oamenii spun că te caracterizează?

Lucrând la filme, am învățat ceva extrem de important: indiferent de gravitatea problemelor, încerc să țin lucrurile în interior. Le împărtășesc și discut cu câțiva oameni foarte apropiați. Mă gândesc la ele, le rezolv. Cred că e important să ai un proces interior, să lucrezi cu tine, să-ți vezi fricile, să-ți poți gestiona cu înțelepciune și eșecurile și să treci repede peste ele.

Te recunoști în ceea ce scrie Cristi Lupșa? Trăiești furibund, cu ochii către mâine?

Cumva, așa sunt. Nu mai depordez de idei, ca acum 10-15 ani, dar trăiesc cu ochii larg deschiși. Îmi notez lucruri, simt oportunități, îmi funcționează creierul. E un proces de neliniște interioară care mă definește.

Ce te motivează?

Să ajung în locuri unde alții nu au mai fost. Așa a fost cu înființarea TIFF, cu Libra, cu premiile Goppo. Să creez ceva ce n-a mai existat.

Banii sunt un instrument care trebuie folosit. De câte ori m-am gândit exagerat de mult la bani, am luat decizii proaste.

Care este, atunci, următoarea frontieră?

Singura pe care o am în minte are legătură cu implicare socială. “De ce eu?” a trezit în mine o dorință mai mare de implicare. Proiecte noi care să servească mai bine societatea. Poate că e o formă foarte ciudată de plictiseală…

Cum adică?

Sunt, cred, plictisit de repetarea la nesfârșit a unui anume mod e a face filme, de a finanța filme, de a ne păcăli și a ne simți eroi când câștigăm un premiu care nu înseamnă nimic, nu face nicio diferență pentru lumea în care trăim… Îmi dau seama că ceea ce contează este să poți să schimbi ceva prin filmele tale, prin ceea ce faci. Să ai un impact coerent, vizibil, măsurabil. Asta e frontiera despre care vorbesc.

PE SCURT

Antreprenor și artist. Latura mea antreprenorială e mult mai puternică. Sunt într-un mare bazin de oameni care fac film. Nu acolo pot face o diferență.

Succes. O stare de bine, oamenii îți zâmbesc, îți strâng mâna, te pupă.

Dacă aș avea un panou mare… L-as pune în București, în Piața Alba Iulia. E un loc bun pentru mesaje. Ar fi ceva despre iluzia multi-taskingului, care ne îndepărtează de oameni. Nu ne mai ascultăm, nu mai suntem atenți. Aș scrie “Deschide ochii mari”.

Ce i-aș spune lui Tudor de acum 15 ani. Cară-te doi ani, vezi lumea, du-te cu câți bani ai.

Noroc. Nu există noroc. Există muncă. Eu nu știu ce înseamnă noroc. Am știut doar că trebuie să muncesc, nu avea cine să mă ajute.

Greșeala din care am învățat cel mai mult. Clar, provocarea de a conduce TVR la 33 de ani. Un eșec din care am învățat enorm. Singur nu poți schimba apa din acvariu. Bunul simț și bunele intenții nu ajută.

Bani. Am o relație delicată cu banii. Nu sunt un bun păstrător sau administrator. Sunt un instrument care trebuie folosit. De câte ori m-am gândit exagerat de mult la bani, am luat decizii proaste.

Regret. Când eram în America, am vrut să vad un meci de baschet. Costa biletul 80 de dolari. Atâta m-am gândit, că nu mi-am luat bilet, până la urmă. Nu l-am văzut pe Michael Jordan, mi se pareun eșec major.

Când nu știu ce să fac. Îi întreb pe alții. Nu neapărat foarte apropiați. am primit răspunsuri de la oameni de la care mă așteptam mai puțin. Nu cred că găsim rsăpunsuri în cărți.

Carte preferată. Alessandro Baricco, “Barbarii”. Descrie savuros cum noi, oamenii de azi, ne ruinăm și distrugem standardele civilizației.

Spune-mi ce crezi

wpDiscuz