Ruxandra Mercea. Prețul pe care-l plătim pentru obsesia legată de performanță. Și călătoria către sănătate emoțională

Habar n-avem ce se întâmplă în viața celuilalt ca să-l motiveze să se schimbe. Exact cum a fost și în viața mea: dacă nu era fiica noastră, nu mă schimbam ca om. La fel e și pentru profesorii și directorii din România – sărim mult prea repede spre a găsi vinovați, și a judeca, și a critica, și mult prea puțin cu: „Cum ești?”

Ruxandra conduce, la Cluj, una dintre cele mai bune școli Cambridge din lume, Transylvania College.

Procesul prin care a preluat deplin frâiele școlii de la părinții ei și fondatorii școlii, Simona și Dan Baciu a durat nouă ani și nu a fost deloc ușor. E genul de poveste reală de succesiune pe care o veți citi rareori în media.

În ultimii șase ani, Ruxandra a adus în școală o dimensiune foarte rară în școala românească: cea a sănătății psihologice și mentale. Primul rezultat vizibil a fost că a pierdut toată echipa de management. În timp, însă, a transformat complet echipa și relația între copii și școală, între educatori și copii, între părinți și copii și între părinți și școală.

Transformarea a plecat dintr-o durere personală a Ruxandrei: avea, i s-a spus, un copil de nestăpânit. Prea agitat, prea energic, prea neatent, prea una și alte. De fapt, spune azi, nu era nimic în neregulă cu Ilinca – în afara faptului că avea părinți absenți și educatori prea rigizi.

Acum doi ani, a început să ducă programul de transformare în școlile publice din România. L-a numit ”Școala Încrederii” – pentru că, spune, ”încrederea – în noi, în ceilalți și în viitor – e dimensiunea fundamentală care ne lipsește și fără de care nu putem construi.”

Am vorbit cu Ruxandra despre principiile pe care le-a pus la baza acestei transformări, despre cum arată acest nou gen de școală în care copiii sunt în centrul tuturor lucrurilor și despre știința care conduce tot ceea ce fac.

Am vorbit despre călătoria ei în ultimii ani, prin crize personale, adevăruri pe care a trebuit să le confrunte și limite pe care a trebuit să le stabilească.

Ruxandra trăiește la Cluj împreună cu soțul ei, Voicu, și cei patru copii.

Sper că această conversație, parte mărturisire, parte strategie, parte pledoarie, vă va da de gândit și vă va deschide perspective noi.

Idei principale

Performanță academică versus viață emoțională sănătoasă. În general, profesorii nu au un focus pe dezvoltarea lor emoțională, ca apoi să poată face asta pentru copii. Se concentrează pe rezultatul academic, ignorând, de cele mai multe ori, atât latura emoțională a relației elev-profesor, cât și felul în care se simte copilul. Își percep rolul ca fiind strict academic – sunt profesor, nu psiholog. Sunt foarte multe școli, atât la noi, cât și în lume, care obțin performanțe academice cu un cost emoțional foarte mare și pe termen lung în viața copiilor. Copiii forțați să performeze ajung să urască să învețe, devin anxioși și depresivi.
Viața emoțională a profesorilor nu se termină la intrarea pe poarta școlii. Nu putem spune că viața personală e viață personală, iar viață profesională e viață profesională. Suntem aceiași oameni și acasă, și la serviciu. Avem nevoie să putem admite dacă avem greutăți sau perioade mai dificile în viața personală, știind că vom găsi înțelegere și sprijin la locul de muncă, fără să fim judecați, criticați sau pedepsiți. Avem foarte mulți profesori în România care ar vrea să fie profesori mai buni sau să facă lucrurile diferit, dar suferă acasă. Prin proiectul „Școala Încrederii”, aceștia sunt ajutați și sprijiniți, atât profesional, cât și personal.
Încrederea e la baza siguranței și siguranța e la baza încrederii. Știința spune că dacă nu te simți în siguranță când ești copil, nu vei învăța sau nu vei progresa la potențialul tău. E foarte important să dăm adulților ceea ce vrem să dea copiilor. Dacă profesorul nu are bunătate față de sine și se critică la fiecare greșeală, ia personal fiecare reacție a copilului, nu poate să-i ofere acestuia bunătate. Cine suntem noi, ca oameni, le arată copiilor noștri cine pot fi ei ca oameni. Dacă avem în clase profesori detașați, critici, punitivi, să nu ne așteptăm la copii care vor fi altfel ca adulți.
Școala și lecțiile trebuie să fie despre copii, pentru copii. De multe generații, scoala este, de cele mai multe ori, despre adulți: ce vrea profesorul, când vrea profesorul, unde vrea profesorul, fără a se lua în calcul neapărat dacă e bine și pentru copii. Profesorul ar trebui să fie acolo ca să ghideze învățarea, nu s-o controleze. Scopul procesului de educație nu trebuie să fie rezultatul academic – reflectat, de multe ori, în note de 10 doar pentru unii –, ci procesul academic, felul în care se desfășoară orele. Profesorii trebuie să înțeleagă că toți copiii contează, toți trebuie să facă progres tot timpul, nu numai uneori, doar din când în când, și doar unii.
Profesorii au nevoie și ei de limite sănătoase, ca și copiii. În ultimii ani s-a mers dintr-o extremă în cealaltă – de la a-i critica pe profesori la a-i proteja foarte mult. E nevoie de conversații dificile cu aceștia, în care să li se poată spune ce merge bine în procesul educațional, dar și ce nu merge bine, ce au de schimbat, pentru ca apoi ei să poată face asta cu copiii. Dacă profesorilor nu li se setează limite sănătoase, ei n-o s-o poată face mai departe cu copiii.
Cele cinci zone esențiale de dezvoltare a unui copil într-un adult sănătos.
Autonomia – copilul trebuie să aibă acasă responsabilități potrivite vârstei; trebuie impuse limite atunci când amână și n-are chef să le facă. Identitatea – ce-și spune despre el și despre ce spun ceilalți. Relațiile – copiii, ca și noi, au nevoie de relații sănătoase; în plus, studiile au dovedit că acei copii care au cel puțin un prieten bun în clasă sunt protejați împotriva bullying-ului. Atașamentul – se formează prin timp de calitate petrecut regulat, alături de părinți, familie. Temperamentul – cu care copilul se naște, și care nu trebuie să fie o premisă pentru a pune diverse etichete și diagnostice copilului; ca părinți, trebuie să acceptăm aspectele mai puțin plăcute ale temperamentului și să trecem cu copiii prin ele. Trebuie să înțelegem ce putem schimba și ce nu putem schimba la copiii noștri, chiar dacă ne deranjează.
Să alegem să stăm în iubire, nu în frică. De multe ori, luăm sau nu luăm anumite decizii pentru că ne gândim că ceilalți nu o să fie de acord, și ne e teamă să ne exprimăm. Trebuie să exersăm cât mai mult curajul de a ne asuma propriile decizii sau convingeri; să discutăm cu cei din jurul nostru și să ne acceptăm reciproc părerile diverse și anxietățile versus a nu le exprima, a nu vorbi despre ele. Și să fim ok cu toții, cu gânduri și emoții contradictorii, să fim ok cu faptul că ceilalți nu sunt de aceeași părere cu noi.
Învățăm prin experiment. De cele mai multe ori, lucrurile pe care le avem de făcut sau pe care vrem să le facem pot să pară copleșitoare și avem tendința să le amânăm. Dacă însă așteptăm să avem 100% certitudine despre cum o să funcționeze ceva, n-o mai facem niciodată ce ne propunem. Trebuie să începem, cu încredere că va fi bine. Lucrurile nu trebuie să fie perfecte, ci perfectibile. Ne uităm ce zice știința, ce au mai făcut alții, și învățăm testând.
Schimbarea este determinată de motivație. Trăim într-o cultură punitivă, avem tendința mai degrabă de a găsi vinovați, și a judeca, și a critica, și mult prea puțin de a ne asuma fiecare dintre noi contribuția la respectiva situație. Trebuie să încercăm să ne pese mai mult unul de altul, să fim deschiși către a ne interesa cum se simte cel din spatele poveștii. Oamenii au nevoie de un context în care să-și realizeze motivația și să o conștientizeze ca să poată începe procesul de schimbare.
Înainte să fie bine, o să fie rău. Când faci schimbări în viața ta, așteaptă-te la o scădere la început. Nu totul e în urcare, trebuie să fie și rău ca să poți urca după aceea. Trebuie să treci dintr-o extremă într-alta ca să ajungi la un mijloc.

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

Acest podcast este prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Transcriere

Andreea Roșca: Bine te-am găsit, Ruxandra! Mă bucur că m-ai primit la voi la Cluj.

Ruxandra Mercea: Bine te-am găsit la Cluj!

Andreea Roșca: De abia așteptam discuția asta. Noi am vorbit un pic înainte și mi-a părut foarte interesant nu doar ce faceți voi acum la Transylvania College și cu școli din restul țării, dar și povestea despre cum ați ajuns aici. Și aș vrea să începem dintr-un punct de acum 6 ani, cred, de la momentul în care fetița ta, Ilinca, avea atunci 6 ani, moment în care ai fost chemată la școala pe care tu o conduceai, unde erai director, deoarce copilul tău era de nestăpânit. Vorbește un pic despre momentul ăla, pentru că am sentimentul că a fost un punct critic în toată povestea.

Ruxandra Mercea: A fost un punct critic pentru noi toți, atât pentru profesorii ei, cât și pentru mine. Era o fetiță în clasa I, care ori nu stătea destul în bancă și pe scaun, ori nu scria destul de bine, ori nu știa matematică destul de bine… Și m-au chemat – de fapt nu m-au chemat pe mine, l-au chemat pe soțul meu la școală, că eu conduceam școala, iar profesoara ei cu directorul academic de la vremea aceea s-au hotărât ele două că ar fi conflict de interese dacă eu aș participa la întâlnirea aceea, și l-au chemat doar pe soțul meu. I-au spus că e ceva în neregulă cu copilul lui și că trebuie dus într-o parte sau în alta pentru a afla ce e în neregulă. Soțul meu a venit terminat acasă: „ce se întâmplă în școala aia pe care o conduci?” Ca atare, am solicitat o a doua întâlnire ca părinții Ilincăi, în care mi-au explicat din nou, și mie, cât de neregulă e copilul nostru. Ca un părinte perfecționist ce eram la vremea aia, am luat foarte personal feedback-ul lor și foarte în serios, și am plecat pe calea psihologilor, psihiatrilor, oftalmologilor, să găsim ce e în neregulă cu copilul.

Andreea Roșca: Asta v-a dus cred la Cognitrom, o companie specializată în asistență psihologică, fondată de Mircea Miclea, unde ați vorbit cu un terapeut.

Ruxandra Mercea: Da, au văzut-o pe Ilinca. În procesul lor foarte înțelept gândit, sunt și întâlniri cu părinții ca să afle și perspectiva părinților. Și când ne-a văzut pe noi, terapeuta nu ne-a zis direct: „auzi, voi doi trebuie să fiți aici, nu copilul vostru”. Ne-a trecut prin procesul de evaluare și, la final, feedback-ul a fost că familia are nevoie de terapie. Acum, când îți povestesc râd, dar, de fapt, îmi vine să plâng. Am tendința să râd când e greu, ca să treacă mai repede lucrurile.

Andreea Roșca: Da, e felul în care facem față, e felul în care pare mai puțin serios.

Ruxandra Mercea: Da, parcă nu e chiar atât de serios cum era. Pentru că era foarte serios. De fapt copilul nu era în neregulă, ci mama și tatăl copilului erau în neregulă, în sensul în care eram, amândoi, doi părinți foarte ocupați. Eu cu treaba mea să conduc școala, să transform școala, să cresc școala, iar soțul meu medic cu gărzi, și amândoi proveniți din familii în care viața emoțională nu-i o prioritate, ci raționalul, și performanța, și rezultatele contează. Și copilul ăsta, prin modul în care reacționa la școală, ne-a zis: „nu-mi arătați destule iubire, nu-mi arătați destulă grijă”. Ăsta a fost mesajul pe care copiii noștri nu reușesc să ni-l transmită, fiindcă-s copii.

Andreea Roșca: Aveați la momentul acela 3 copii, nu? Mai aveați o fetiță, pe Petra…

Ruxandra Mercea: Da, cu 14 luni mai mică decât sora ei cea mare, și pe Vlad care avea 2-3 ani – e o diferență de trei și patru ani între fete și el.

Andreea Roșca: Și ce s-a întâmplat? Adică ați intrat voi într-un proces al vostru de terapie?

Ruxandra Mercea: E o întrebare foarte bună. La momentul acela am evitat amândoi terapia. Eu eram mult mai deschisă, dar nu era momentul încă să fac asta. Câteva luni mai târziu a apărut în viața noastră Domnica Petrovai, care-i terapeut, și care a venit și a făcut o evaluare în școală. Pentru că din rolul meu de director am zis: clar e ceva în neregulă în școala asta.

Andreea Roșca: Bună reacție!

Ruxandra Mercea: Ca să mă protejez. Dacă dai vina pe altcineva, să găsești vina în altă parte sau o rezolvare… Acum când mă uit în spate, sunt reacții pe care le-am avut fiindcă atât am putut. Dominica a venit și a făcut un audit psihologic al relațiilor din școală, al politicilor de comportament, de sprijin al copiilor.

Andreea Roșca: Ce a descoperit? Așa, în câteva concluzii.

Ruxandra Mercea: Păi că suntem foarte similari cu o cultură organizațională sau o cultură românească, adică punitivi: găsim vinovați și responsabili și prea puțin ne asumăm fiecare dintre noi – de fapt, deloc – contribuția la acea situație; că etichetăm, criticăm, judecăm copiii, lucru care se întâmpla.

Andreea Roșca: Lucru care ne protejează pe noi.

Ruxandra Mercea: Da, de aia eram noi în situația de familie cu un copil problemă. Și că profesorii, atât ai Ilincăi, cât și ai celorlalți copii, nu au un focus pe dezvoltarea lor emoțională, ca apoi să poată face asta pentru copii. Adică suntem aici să predăm.

Andreea Roșca: Da, concentrarea pe rezultatul academic.

Ruxandra Mercea: Rolul meu e să îi predau copilului, nu să fiu psiholog, așa ziceau. Rolul meu e să-i fiu profesor și să-i predau, nu să-i fiu psiholog.

Andreea Roșca: Ok, deci ați avut aceste concluzii care presupun că au fost greu de digerat. Care a fost următorul lucru?

Ruxandra Mercea: Am început să angajez o echipă de psihologi pentru adulți, în școală. Am angajat patru psihologi.

Andreea Roșca: Te-a iubit toată lumea, presupun…

Ruxandra Mercea: Bine, ăsta e un principiu pe care l-am aplicat în tot ceea ce am făcut: nu cer celorlalți să facă ceva ce eu nu sunt dispusă să fac. Deci acela a fost momentul în care am început și eu terapia. Și am rămas în terapie de atunci, pentru că sunt diferite momente în viață și avem nevoie de sprijin diferit, în diferite momente.

Andreea Roșca: Da, și uneori nici măcar nu reușim să ne dăm seama care-i problema. Și chiar dacă ne dăm seama, știi cum e, nu poți să te tragi de păr singur afară din apă – deci ai nevoie.

Ruxandra Mercea: Exact. Așa că am angajat echipa de psihologi, am dat afară echipa de management care mi-a spus că copii ca și copiii mei sunt o problemă. Pentru că directoarea de la vremea aceea spunea, inclusiv, că o școală perfectă e o școală fără copii.

Andreea Roșca: Da, e șocant.

Ruxandra Mercea: Dar astfel de lucruri se întâmplă în școli de peste tot din lume. Era o directoare din Anglia, de exemplu, cu această mentalitate sau această gândire. Dar mi-a fost foarte greu, au fost printre primii oameni pe care i-am dat afară, și printre primii pe care i-am dat afară ca să-i protejez sau să fac ceea ce-i corect pentru copii. Nu că au făcut ceva greșit – este o diferență între a da afară pe cineva pentru o greșeală sau pentru neperformanță versus ce am făcut atunci. Și a fost foarte greu să fac ce-i corect pentru copii, chiar dacă acei profesori erau performanți. Pentru că după standardele britanice sau ale unei școli ca a noastră erau performanți.

Andreea Roșca: Asta voiam să spun. Voi erați la momentul acela, și sunteți de ani de zile, în primele 3-4-5 școli Cambridge din lume. Adică performanța Transylvania College era ceva stelar.

Ruxandra Mercea: Da. Și pentru mine a început să conteze mai mult costul acelor rezultate. Și e un cost emoțional. Sunt foarte multe școli în lume, ca și a noastră, care obțin performanțe academice cu un cost emoțional foarte mare și pe termen lung în viața copiilor. Avem școli cu olimpiade, cu rezultate incredibile, dar când ne uităm la ce efort emoțional, sau ce nu facem pentru acei copii emoțional, sau ce gândire le dăm pe termen lung… Pentru mine nu a mai fost ok. Am preferat calea astălaltă, care mai grea, și mai lungă, și nu se termină – adică a investi în viața emoțională a profesorilor, a personalului administrativ. De exemplu, am făcut grup de suport pentru bărbați.

Andreea Roșca: Ce face grupul de suport pentru bărbați?

Ruxandra Mercea: Păi au început să vorbească despre provocările lor, despre ce înseamnă o viață emoțională – pe care o aveau în acel moment – și cum pot să fie mai prezenți emoțional în viața familiei, cum pot să ducă stresul, anxietatea, depresia. Vorbim de un grup de suport pentru personalul administrativ, adică portarii noștri au intrat în acest grup, personalul de întreținere bucătarii. Pentru ei, asta era ceva: „cum, ce? Nu vorbim de emoții. Nu, nu, nu! Noi suntem aici să performăm, nu să ne fie bine acasă.”

Andreea Roșca: „Vin la birou, plec de la birou, eu am un job de făcut.” Înțeleg că zona academică era exact unde trebuia – existau rezultate, totul era așezat cumva. Și principalul lucru în toată această călătorie a fost partea de sănătate emoțională.

Ruxandra Mercea: Da, sănătate emoțională și, de fapt, și mentală. Viața emoțională a adulților nu se termină la gard, atunci când intră într-o clădire. Dacă le zicem profesorilor că ce-i acasă e acasă, ce-i la școală e la școală – nu există așa ceva. Sau că viața personală e viață personală, viață profesională e viață profesională – nu, fiindcă ești același om. Numai dacă ai niște provocări maxime, ești două personalități într-una.

Andreea Roșca: Da și asta o tulburare, e din registrul de boli mintale.

Ruxandra Mercea: Da. Și am început să nu mai credem și să nu mai gândim că există niște bariere sau lucruri pe care nu le discutăm. Dacă copilul tău nu s-a simțit bine azi-noapte, poți a doua zi să vii să zici: „am nevoie de sprijin, n-am dormit azi-noapte, poți, te rog, să intri în locul meu la clasă?” Și asta să nu fie văzută ca: „deci nu te descurci cu familia ta?” – judecată, critică, pedeapsă –, cum erau văzute și în școala noastră înainte de a face schimbările.

Andreea Roșca: Asta mă duce cu gândul la faptul că au existat, poate, niște niște filoane mari, niște principii pe care le-ați adus – grupul de sprijin pentru bărbați, presupun că e doar o manifestare a acestora. Pe ce principii ați făcut tot acest program care a durat sau durează în continuare, nu?

Ruxandra Mercea: Da. Noi începusem în 2015 cu „cele 7 deprinderi ale oamenilor eficace” – un proces creat de Stephen Covey, un proces pentru școli, care se numește Leader in Me. Când am făcut auditul emoțional, eram deja de doi ani în proces de schimbare a culturii organizaționale, cu cele mai cele instrumente americane create pentru școli. Care-s destul de raționale, tehnice. Bineînțeles, sună foarte bine în cărți, dar hai să le aplicăm pe viața emoțională a românilor, nu a americanilor sau altora.

Andreea Roșca: Deci erați deja proces. Ce componente a avut această parte de călătorie?

Ruxandra Mercea: Ce am adus în 2017 a fost și este inspirat din știință, clar, și e că fiecare copil are nevoie de un adult de încredere, un adult care să creadă în acel copil mai presus de etichete – de cum arată, de cine e mama sau tata – alea nu contează. Și pentru că fiecare copil trebuie să aibă un adult, înseamnă că toți adulții dintr-o școală pot să contribuie la cine devine copilul. Toți – adică de la portar, secretară, director, profesori. Și, dintr-o dată, am început să avem mult mai mulți adulți potențiali pentru copii.

Andreea Roșca: E nevoie de un sat ca să crești un copil.

Ruxandra Mercea: Exact. Și ăla a fost un alt principiu important. Și trei – modelare: nu poți să dai ceea ce nu ai. Adică, dacă profesorul nu are bunătate față de sine și se critică la fiecare greșeală, la fiecare reacție a copilului, o ia personal și zice că: îmi face ceva copilul, adică are puțină bunătate față de sine – se critică foarte mult – nu poate să-i ofere copilului bunătate. N-ai exersat-o, nu știi cum se simte acea bunătate sau cum o simți, deci n-o poți da. Ăsta a fost un alt principiu: e foarte important să dăm adulților ceea ce vrem să dea copiilor.

Andreea Roșca: Te ascult și mă întreb cam cât de ușoară a fost schimbarea asta? Cam cu ce fel de rezistență ați avut de lucrat?

Ruxandra Mercea: Depinde ce-nseamnă ușor. La ce te gândești?

Andreea Roșca: Adică la: „da, bineînțeles, vrem să trecem prin procesul ăsta” sau „nu vrem să trecem”, sau „e o aiureală”, sau să pierdeți oameni din echipe, sau… nu știu, orice. Pentru că e foarte neobișnuit.

Ruxandra Mercea: Da, asta ni se spune frecvent și când ne vizitează școlile din afară. Nu e ușor, și n-a fost ușor, și nu va fi încă ușor, pentru că înseamnă să trecem prin frici – și eu, că îmi pierd colegi, că pleacă colegii mei, că nu fac ce-i corect și bine pentru copii. Pentru că nu știu ceea ce nu știu, nu știu cum va exista sau cum vom exista zece ani mai încolo. Și atunci, a fost nevoie ca să-mi aduc o predictibilitate sau o siguranță în incertitudine. Că de-aia nu-i ușor, că-i incert – nu a mai fost făcut sau nu a mai fost făcut așa. Și atunci, mi-am adus ancore: copiii mei de acasă, cum sunt eu cu ei și cum sunt ei cu mine, azi versus acum cinci ani.

Andreea Roșca: Deci niște măsurători simple de progres care să te țină…

Ruxandra Mercea: Da. O altă ancoră foarte importantă e cum am trecut cu echipa prin crize: crize financiare, pandemie. Pentru că, de exemplu – și asta a fost o decizie asumată de mine – în 8 februarie 2021, când toate majoritatea școlilor erau închise, noi am deschis cu toți copiii în școală. Și alea au fost niște momente critice, în care eu mi-am anunțat echipa – nu i-am întrebat dacă facem asta, ci le-am zis: în 8 februarie, deschidem cu toți copiii în școală. În acea întâlnire știam că e posibil să pierd jumătate din echipă, adică să plece, să-și dea demisia. Și am ales, și am exersat, și exersez frecvent să nu stau în frică, ci să stau în iubire și în ce-i corect pentru copii. Pentru copii era corect să se întoarcă, că-i vedeam pe cei de acasă. Pentru adulții e greu. Și atunci, un alt principiu în care mă ancorez în tot ce facem – care să facă lucrurile mai ușoare – e așa: E corect pentru copii? Da. E greu pentru adulți? Da. Ce prefer: să fie greu pentru adulți sau greu pentru copii?

Andreea Roșca: Vorbeai despre despre felul în care treceți prin crize, că ăsta este un indicator pentru tine. Poți să spui mai multe cuvinte, poate un exemplu sau poate o situație, ca să înțeleg ce înseamnă cum trecem prin crize?

Ruxandra Mercea: Discutăm și suntem toți împreună, ne acceptăm părerile diverse și anxietățile versus a nu le exprima, a nu vorbi despre ele. Sau a mă confrunta – am colegi care referitor la modul în care decid să adresăm lucrurile, vin și mă confruntă și zic: „Nu-s de acord cu tine!”. Versus acum cinci ani în care n-ar fi putut zice asta, că nu-i zici celui care îți plătește salariul: „Nu-s de acord cu tine!” sau „Mi-e frică!” Și una dintre crizele prin care am trecut în vară a fost renovarea școlii. În condițiile în care știam că-i semiimposibil să se întâmple în timp, cu bani, și că există riscul să nu putem deschide la timp școala pentru atâția copii.

Andreea Roșca: Deci voi ați dat jos practic aproape totul până la zidurile exterioare și ați refăcut totul în șaizeci de zile?

Ruxandra Mercea: Cum zice Mihai, unul dintre coordonatori: 57 de zile, să fim foarte specifici. Am lăsat doar carcasa exterioară și rezistența clădirii la echivalentul a 4.000 de metri pătrați și am renovat totul – de la instalații, pardoseli, uși, geamuri, băi, absolut totul s-a refăcut în 57 de zile da. Și asta a fost, de exemplu, o criză în care am avut colegi care au venit și au putut să-și exprime gândurile și emoțiile, și să fim ok toți, cu gânduri și emoții contradictorii.

Andreea Roșca: Dar la finalul finalului cineva trebuie să ia o decizie, adică principiul care e?

Ruxandra Mercea: Eu, la final, să pot să fiu ok cu faptul că nu-s de aceeași părere cu mine. De câte ori nu luăm decizia pentru că știm că ceilalți nu o să fie de acord? Și-am ajuns să pot să iau decizia știind că ceilalți nu-s de acord, dar fiind OK cu faptul că ei nu-s de acord.

Andreea Roșca: Și ei fiind ok cu faptul că decizia este împotriva părerilor lor, credințelor lor, nevoilor lor, și rămânând în școală.

Ruxandra Mercea: Noi le numim momentele astea leap of faith, în care toate gândurile și experiențele precedente îți spun: „nu fă asta!”, dar vine din când în când Ruxandra și zice: „ba da, facem!”. Și ăla e momentul de leap of faith, de încredere că o să fie bine.

Andreea Roșca: La modul foarte concret, ce lucruri noi în viața, în educația copiilor și în viața voastră, ca echipă, există astăzi și nu existau acum patru sau cinci ani?

Ruxandra Mercea: Concret e politica noastră de comportament: când un copil o dă în bară, cum reacționăm noi ca adulți? Dacă înainte era despre a le da stickere când făceau lucruri bune – tot felul de buline, steluțe sau scris pe tablă –, iar cu cei care o dădeau în bară eram foarte punitivi și judecam, acum avem o politică de comportament reparatorie – adică le dăm copiilor tot cadrul să repare unde au dat-o în bară. Dacă e o relație, că de cele mai multe ori au un conflict, îi luăm pe fiecare separat, îl întrebăm pe fiecare ce s-a întâmplat, cum s-a simțit, ce a gândit, ce nevoie are de la celălalt și ce e dispus să facă – asta e unu la unu – și după aia îi aducem împreună. Se ascultă reciproc și ajung la o înțelegere pe care o implementează.

Andreea Roșca: Și mai dă-mi niște exemple și din felul în care se întâmplă educația în clase. Despre ce-i diferit.

Ruxandra Mercea: Faptul că începem diminețile cu meditație pentru a-i conecta pe copii, ei între ei și cu profesorul, ca să poată fi o tranziție sănătoasă de acasă la școală. Un alt lucru, la clase urmărim și măsurăm cât la sută din oră vorbește profesorul. Profesorii au un obiectiv să vorbească maximum 30%. Tot ce înseamnă peste 30%, sau înspre 40%, sau mai mult înseamnă că ora nu mai este despre copii, ci despre adult. Atunci, ăsta e un lucru pe care îl urmărim când mergem și observăm lecțiile, și dăm feedback profesorilor: cât de mult i-a implicat pe copii, cât de mult copiii au predat celorlalți copii, sau s-au autoevaluat, sau au învățat să-și dea unii altora – sau ei, chiar lor – feedback. Și ăsta e un lucru pe care îl urmărim constant: lecțiile să fie despre copii, și copiii între copii, cu adultul acolo să ghideze învățarea, dar nu s-o controleze.

Andreea Roșca: Da, am văzut că și întreaga școală este parcă gândită în așa fel încât copiii să se simtă bine. E mai puțin despre confortul profesorilor, care au o singură sală în care se întâlnesc versus a avea birouri fiecare, școala e plină de tot felul de animăluțe, de lucruri, de desene. E făcută în așa fel încât să aparțină copiilor, nu profesorilor. Mi s-a părut foarte interesant. Chiar în locul în care stăm sunt pe pereți desene care n-au nicio legătură cu un spațiu pentru un adult.

Ruxandra Mercea: Da, pentru că e important ca o școală să fie pentru copii, și despre copii, și despre adolescenți, și pentru adolescenți. De multe ori, și multe generații erau despre adulți. Adică ce vrea profesorul, când vrea profesorul, unde vrea profesorul. Dar e bine pentru copii? Nu știm.

Andreea Roșca: Cum încorporați partea de științe ale educației, de psihologie, în ceea ce faceți? Că presupun că toate-s fundamentate în asta, nu?

Ruxandra Mercea: Da. De exemplu din zona de științe ale educației, o schimbare pe care am făcut-o în școală e ora la care începe școala pentru adolescenți – ora 09:00 – pentru că știm și din psihologie, dar și din educație, din lume, că așa funcționează adolescenții și că de asta au nevoie.

Andreea Roșca: Au nevoie să doarmă până mai târziu.

Ruxandra Mercea: Exact. Și atunci școala începe la ora 09:00 pentru ei. Un alt lucru din cercetare e în zona de teme. Suntem obsedați în România de temele copiilor noștri, pe care n-ar trebui să le aibă în ciclul primar, de exemplu, iar în gimnaziu și în liceu, trebuie să fie rezonabile, ca să nu urască școala. Și atunci ăsta e un alt lucru care îl urmărim – politica noastră de teme și cum implementează profesorii politica de teme și cum colaborează profesorii între ei ca să nu dea teme toți în aceeași zi, la toate materiile, pentru a doua zi, ca să-i extenueze pe copii. Fiindcă atunci când îi extenuăm nu se mai simt bine, nici la școală, nici acasă. Avem un departament de inovație în școală care constant încearcă lucruri. De exemplu, ce am implementat și suntem foarte bucuroși – cu multă rezistență, dar am implementat-o – e zona de gamification pentru comportamentul copiilor. Adică: știam că avem politica de comportament pe care vrem să o mișcăm în școală, și știam că atunci când copiii știu ce ține de ei, o să reușească – fiindcă ei își doresc să fie buni, ei vor ca părinții și profesorii să-i vadă că reușesc – și atunci, cele 3 reguli care le avem ale școlii – Fii proactiv! Gândește câștig-câștig. Caută prima dată să înțelegi, apoi să fii înțeles – le-am tradus în comportamente foarte simple. De exemplu, dacă în fiecare zi îți porți uniforma, cu consecvență și constanță, o dată pe lună primești 3 puncte pentru acel comportament. Sau dacă îți ajuți un coleg și profesorul te observă sau raportezi tu, mai primești un punct, două, trei. Și toate aceste puncte pozitive de comportament se transformă în bani cu care poți să-ți cumperi lucruri din magazinul virtual al școlii. De exemplu, poți să-ți cumperi „Ciocolată caldă cu echipa de leadership”. Vinerea viitoare chiar am un grup de tineri cu care mă văd astfel, că așa și-au cumpărat – o sesiune de discuții cu mine, la o ciocolată caldă, despre ce mai vor să facă nou și cum să implementăm. Sau pot să își cumpere excursii, tabere sau hoodie-uri. Deci de la lucruri mici până la altele mai mari, de fapt își cumpără experiențe din magazinul virtual. Sau pot să aleagă să doneze punctele pentru o cauză în care cred, se transformă în donație și noi, școala, dacă ei au 100 de puncte, adică 100 de lei, donăm 100 de lei cauzei apropiate copilului. Și zona asta de gamification a comportamentului a venit dintr-o nevoie, ca o soluție de la departamentul inovație.

Andreea Roșca: Ce mi se mai pare interesant este că voi încercați diverse lucruri, adică mergeți foarte mult pe principiul ăsta de experimentare și de învățare prin experiment, care-i propriu startup-urilor și, evident, oamenilor de știință. Și mi se pare foarte potrivit și în zona de educație. Adică ați schimbat trei sau patru săli de curs cu un alt tip de mobilier și urmăriți să vedeți ce se întâmplă acolo. Sau alte, și alte experimente pe care le faceți, care nu sunt perfecte, sunt perfectibile. Dar spuneai că dacă așteptăm să avem 100% certitudine despre cum o să funcționeze, n-o mai facem niciodată.

Ruxandra Mercea: Da. Pentru că poate și în educație, dar ca cred că în orice domeniu, lucrurile pot să pară copleșitoare. Când vrei să ajungi la un anumit nivel, poți să amâni. Și atunci ăsta e un principiu pe care îl avem, într-adevăr: începem. Avem o nevoie, avem o problemă de rezolvat – îi găsim rezolvarea. Ne uităm în știință, întotdeauna: ce zice știința, ce au mai făcut alții? Ne uităm să vedem dacă au mai făcut, și cum vrem noi s-o rezolvăm ca problemă. Și după aia testăm, într-adevăr, în funcție de ce problemă vrem să rezolvăm, la diferite clase, sau departamente, sau nivel din școală.

Andreea Roșca: Cum v-a schimbat tot acest proces relația cu părinții? Ce-i diferit?

Ruxandra Mercea: Două lucruri pe care le facem îmi vin în minte, de exemplu. Unu: ședințele cu părinții care nu mai sunt ședințe cu părinții în care părinții vin la școală și povestesc cu învățătorul sau cu diriginta despre niște copii care-s acasă, și care în orice alt domeniu s-ar numi bârfă – și ne așteptăm de la acel copil, când mama și tata vin acasă, să zică: „Uau, ce mă bucur că ați fost la ședința cu părinții, sunt convinsă că ați vorbit niște lucruri extraordinare”. Nu se întâmplă asta niciodată. De cele mai multe ori, copilul stă cu frică acasă, că ce-or mai fi vorbit despre el.

Andreea Roșca: Numai gândul că o cheamă pe mama la școală…

Ruxandra Mercea: Exact. Și atunci, ședințele cu părinții sunt coordonate de copiii noștri, de fiecare copil, cu fiecare familie, cu învățătoarea sau cu dirigintele prezent, în care tu, ca părinte, primești o invitație de la copilul tău: „Dragă mamă, dragă tată – ambii, mamă și tată –, vă aștept la ședința coordonată de mine, în care să afli ce merge bine, ce talente și pasiuni am, și cum mă poți sprijini tu”. Deci sunt niște ședințe emoționale, în care părinții vin și se încarcă, că doar își văd propriu copil strălucind. Și am documentat și asta, ca prezență la ședințele cu părinții. De exemplu în liceu – le facem și la liceu –, înainte de a implementa asta, la ședințele cu părinții veneau undeva la 20% din părinți, de cele mai multe ori mamele. Acum, ultima dată, am avut 98% prezența ambilor părinți la ședințele cu părinții.

Andreea Roșca: Și se întâmplă virtual?

Ruxandra Mercea: Cu pandemia, am păstrat să fie virtual. Înainte erau fizic, în școală, veneau pe rând, fiecare familie, 20 de minute. Acum sunt virtual, fiecare familie, 20 de minute.

Andreea Roșca: Și al doilea lucru?

Ruxandra Mercea: Al doilea lucru sunt ședințele cu părinții cărora noi le zicem family meetings. Am dezvoltat un instrument pe cinci zone esențiale de dezvoltare a unui copil într-un adult sănătos. Și acela e un instrument pe care familia îl completează acasă cu observațiile de acasă. Toți profesorii din școala copiilor completează cu observațiile lor și împreună cu psihologul, diriginta sau învățătorul și părinții se întâlnesc să seteze următoarea zonă de dezvoltare sau prioritate pentru copilul lor, în ceea ce privește viața emoțională. De exemplu, una dintre ariile importante pentru un viitor adult sănătos e autonomia. Și avem autonomia ca una dintre cele cinci. Și începem să ne uităm pe observațiile părinților: are copilul acasă responsabilități? Ce responsabilități are copilul – mai mari sau potrivite vârstei? Dacă n-are responsabilități, avem o provocare și ăla este obiectivul, tema de realizat. Pentru că ne-am dat seama din conversațiile cu părinții că-i protejăm foarte mult – părinții protejează foarte mult copiii: Lasă că fac eu. Nu, chiar dacă face greșit, lasă-l să facă. Și chiar dacă amână și n-are chef, pui limita și tot are de făcut curat.

Andreea Roșca: Care sunt restul? Deci autonomie…

Ruxandra Mercea: Avem autonomie, identitate, ce-și spune despre el, despre ce spun ceilalți, Relații – că avem toți nevoie de relații sănătoase.

Andreea Roșca: Și cum măsurați relațiile?

Ruxandra Mercea: De exemplu, îi întrebăm pe părinți în întâlnirile astea, dacă au cel puțin un prieten din clasă care să vină acasă. Pentru că relațiile nu se întrețin numai într-un mediu. Și știm din studii că dacă copiii au cel puțin un prieten bun în clasă, sunt protejați împotriva bullying-ului. E o protecție. Mai avem atașament – ne uităm la cât timp petrece mama sau tata cu copilul. Dacă e băiat, după vârsta de 7 ani, prioritizăm și avem discuția cu tatăl de față, să petreacă cel puțin de două ori pe săptămână timp numai cu băiatul. Și a cincea zonă la care ținem foarte tare, dar și știința ne-o confirmă, e temperamentul. Adică sunt unii copii, cum e Ilinca mea, de exemplu, că problemele ei le avea din temperament – e un copil foarte energic – și-s copiii ăia cățărători, săritori, care foarte greu stau locului. Dar n-au ADHD, e temperamentul, așa s-au născut.

Andreea Roșca: Curiozitate, energie, dorință, extrovert.

Ruxandra Mercea: Exact. Are niște fixisme – și cu hainele, și cu gusturile – care-i vin din cum s-a născut. Ca părinți și profesori, dacă începem s-o etichetăm – că-i fixistă, că-i rigidă, că-i prea mult –, aia nu o ajută. În loc să înțelegem că astea-s niște zone pe care le avem de acceptat ca părinți și de trecut cu copiii prin ele. Ok, deci te deranjează dunga de la ciorap? Pe Ilinca o deranja. Dacă nu stătea fix dunga de la ciorap pe degetele ei, făcea criză – și nu știu dacă știți crizele alea –, criza aia de dimineață în care dacă dunga nu era fixă… Și atunci eu am știut că aia e o chestie pe care pot s-o întorc în joacă. Și cu multă joacă dimineața, știam cum să reușesc să-i fac cu dunga de la ciorap ca să n-ajung în punctul ăla de rigiditate, dar după aia să am și o conversație cu ea: „Te enervează dunga aia? Ai, fir-ar să fie de dungă? Dacă ar dispărea ar fi grozav”. Și asta putem face ca părinți: să înțelegem ce putem schimba și să înțelegem ce nu putem schimba la copiii noștri, chiar dacă ne deranjează.

Andreea Roșca: Există vreun fel în care puteți să măsurați înainte sau după? În câteva exemple, dacă poți să îmi spui?

Ruxandra Mercea: Da, măsurăm. E un progres uman. Și atunci, ce putem măsura e prin povești. Avem, de exemplu, un elev pe care îl am acum în minte, băiat – că de obicei, în școli, băieții sunt cei problematici –, care, când era în gimnaziu, indiferent dacă el făcea sau nu făcea boacăna, colegii și inclusiv personalul administrativ spuneau numele lui. Copilul putea ca nici măcar să nu fie prezent, cum nici nu era de multe ori, dar el era de vină. Și am ajuns ca din acel copil cu o reputație dubioasă în școală, patru ani mai târziu să fie ales de colegii lui, de toți colegii lui, să îi reprezinte în leadership-ul școlii. Pentru noi e uau.

Andreea Roșca: E un indicator bun, da.

Ruxandra Mercea: Și ce au însemnat ăștia patru ani? Am lucrat cu familia, în întâlniri unu la unu multe, în care de multe ori tatălui i se spunea: „trebuie să petreci timp cu copilul tău!” „Nu că-s foarte ocupat.” „Trebuie să petreci timp cu copilul tău!” „Nu poți să îmi zici tu ca școală ce să fac.” Ba da, pentru că toți avem același obiectiv comun – un adult sănătos – și atunci trebuie să petreci timp cu copilul tău.” „Păi când să fac asta?” „Sunt convinsă că o să poți să-ți găsești timp că e prioritar.” Deci multe conversații inconfortabile cu această familie și cu profesorii – că apropo, și profesorii îl au ajuns să-l protejeze, să nu îi poată pune limite, pentru că bietul copil acum trei ani nu era bine și acum trebuie să-l protejăm. Păi nu, că nu-l protejezi nepunându-i limită, nedându-i feedback negativ doar pentru că acum trei ani primea mult.

Andreea Roșca: Foarte neobișnuit, pentru că eu știu mulți profesori care se feresc, i-am auzit spunându-mi că au dus lucrurile în partea cealaltă, adică aproape că nu vor să mai diferențieze între niciunul dintre copiii cu care lucrează sau studenții cu care lucrează. Aproape că nu vor să le mai dea feedback. Iar ideea asta, că un profesor îi dă copilului feedback negativ… Inclusiv conceptul de feedback negativ mie mi se pare valoros, dar foarte neobișnuit.

Ruxandra Mercea: Și deci tot ce ajunge la copii a ajuns înainte la profesori. Adică noi am avut ani de zile în care am mers în extrema cealaltă, din a-i critica pe profesori în a-i proteja maxim. Și ne-am dat seama că nu ajută, că creștem niște profesori care cred că li se cuvine orice, sensibili – Doamne, dacă m-am uitat urât, înseamnă că îi nasol și se termină lumea. Nu. A fost nevoie să ajungem cu profesorii la un mijloc în care să avem conversații dificile, să le spunem ce merge bine, dar și ce nu merge bine, și să le spunem ce au de schimbat, ca apoi ei să poată face asta cu copiii. Dar dacă noi, ca manageri, nu setăm limite sănătoase cu colegii noștri, ei n-o să poată face asta cu copiii. Pentru că suntem într-o Românie în care nu știm cum arată limita sănătoasă.

Andreea Roșca: Și, cum spuneai mai devreme, nu putem să modelăm nimic din ceea ce nu știm noi înainte.

Ruxandra Mercea: Exact.

Andreea Roșca: Și cred că nu pot să trec la subiectul celălalt pe care o să-l vorbim pe scurt, înainte să te întreb cum a fost pentru tine, ce călători ai avut tu de făcut în anii ăștia? Și o las așa, ca întrebare deschisă, să alegi tu ce, cum vrei să răzpunzi.

Ruxandra Mercea: În anii ăștia, am fost provocată în toate rolurile mele – și de soție, și de mamă, și de fiică, și de soră, și de manager.

Andreea Roșca: Părinții tăi sunt fondatorii școlii, de fapt.

Ruxandra Mercea: Exact. În ăștia nouă ani de când sunt directorul executiv și directorul școlii, am devenit foarte confortabilă cu colegii mei, cu elevii – că-mi place foarte mult să lucrez cu tinerii și cu copiii –, și din ce în ce mai confortabilă, chiar înspre foarte confortabilă cu părinții. Pentru că eu conduceam conversațiile astea grele cu ei, ca familie. Însă cel mai greu mi-a fost să vin în fața comunității și să zic: eu am decis asta, eu am făcut asta cu echipa, echipa și cu mine facem chestia asta, și nu Simona Baciu, nu Dan Baciu, și nici într-un caz fratele meu.

Andreea Roșca: A fost o chestie de asumare, nu?

Ruxandra Mercea: Da, asumarea nu vine ușor.

Andreea Roșca: Da, dar a durat practic nouă ani. Acum, în noiembrie, practic ați făcut anunțul că tu preiei complet școala și tot ce înseamnă ea.

Ruxandra Mercea: Da, nouă ani a durat. Nouă ani în care mulți știau de Transylvania College prin prisma Simonei Baciu, unii Dan Baciu, și prea puțini despre Ruxandra, și prea puțini despre echipă – că-s niște oameni incredibili care sunt cu mine de nouă ani, șase ani, trecuți prin toate crizele. N-am vorbit despre ce a însemnat Transylvania College acum nouă ani, acum patru ani, nici în 19 noiembrie când am semnat actele de tranziție. Și uite, iar râd, pentru că sunt într-un disconfort legat de această tranziție.

Andreea Roșca: În ce sens? Dacă vrei să spui.

Ruxandra Mercea: În sensul în care am pus piciorul în prag eu și am zis că vreau să facem această tranziție până în 20 noiembrie – simbolic, 20 noiembrie e ziua Anei, fiica noastră cea mică. Și pentru mine, toți ăștia nouă ani, am avut patru copii, într-o formă sau în alta. N-am avut nicio maternitate pentru că am lucrat și am ales să lucrez. A fost alegerea mea, deși din familie când mi se spunea că a fost alegerea mea, ziceam: dar n-am avut de ales. Și au fost multe momente în care n-am avut de ales. A venit pandemia, am născut-o pe Ana, eram directorul școlii, fondatorii aveau proiectele lor, n-am avut de ales decât să conduc echipa și organizația și comunitatea prin această criză. N-am avut de ales. N-am putut să zic: dragi colegi, tocmai am născut în 20 noiembrie 2020, eu îmi iau liber vreo doi ani, că e al patrulea copil, nu mi-am luat liber cu ceilalți. Aveam toate motivele de pe lume. Și, da, au fost nouă ani în care n-am avut de ales.

Andreea Roșca: Deci, cumva, în tot procesul ăsta, tu ai devenit liderul școlii? Tu însăți ai trecut printr-un proces în care ai devenit din directorul școlii, cumva liderul școlii.

Ruxandra Mercea: Da, și asta s-a văzut acum, în vară, când am decis renovarea, și după aia în toamnă, o renovare cu care n-au fost de acord părinții mei, și nici o parte din echipă, din fricile lor financiare, că n-avem bani să facem.

Andreea Roșca: Și n-aveați bani să faceți când ați început. Aveați 30% din bani.

Ruxandra Mercea: Da, exact, n-aveam toți banii. Și de multe ori fac asta, încep lucruri cu o speranță că va fi bine.

Andreea Roșca: Cu o încredere că va fi bine, că speranța e un pic pasivă.

Ruxandra Mercea: Da, așa e. Mulțumesc! Ideea asta o s-o iau. Exact. Cu o încredere că va fi bine, așa e.

Andreea Roșca: Deci nu ți-a fost ușor?

Ruxandra Mercea: Nu mi-a fost ușor. I-am văzut și pe părinții mei că nici lor nu le-a fost ușor.

Andreea Roșca: Da, cred că nimănui nu îi e ușor. Adică, eu știind-o pe Simona de destul de mulți ani, știind ce s-a întâmplat aici, începuturile Transylvania College, performanța Transylvania, College, munca din spate, îmi imaginez că, la fel ca pentru orice fondator, vine un moment în care pur și simplu nu te mai poți despărți de creație. E de înțeles, e greu. Nu înseamnă că a fost mai puțin dureros pentru tine.

Ruxandra Mercea: Da. Au avut în final înțelepciunea de a încheia acest proces oficial. Sau formal, de fapt, că oficial a fost acum patru ani la sărbătorirea celor 25 de ani. Dar a fost un proces care mă reprezintă, pentru că mi-am asumat un lucru pe care acum câțiva ani sigur nu mi l-aș fi asumat – să zic: „asta vreau, asta facem, asta vreau”. După o viață de: „nu știu ce vreau”, sau „nu spun”, sau „fac ce ziceți voi, că mi-e frică, mi-e groază” sau toate celelalte.

Andreea Roșca: Te felicit! E mare lucru, da.

Ruxandra Mercea: Încă nu-l pot procesa până la capăt. Am semnat actele acum două săptămâni, dar mulți îmi spuneau că n-o să se întâmple, și am avut din nou o credință așa în mine, profundă, că: ba da, o să fie bine și că, după aia, o să ne fie și mai bine. Și îți spuneam și mai devreme, înainte să înregistrăm, că acum pot să fiu cu ei într-un singur rol, fiica lor. Nu mai trebuie să mă vadă, sau cel puțin eu nu mă mai văd în alte roluri decât în acesta.

Andreea Roșca: Vreau să vorbim despre „Școala Încrederii” un pic. Voi ați luat ce ați învățat în acest proces al vostru de transformare, practic, și ați creat un model și un program cu care vă duceți acum în școlile publice pentru a multiplica genul ăsta de dezvoltare emoțională, de creștere, de model de educație care pune copilul în centrul educației. Spune-mi câteva cuvinte, te rog frumos, despre care sunt componentele programului? Sunteți deja în 204 de școli și grădinițe publice.

Ruxandra Mercea: Da, toate sunt de stat, din 36 de județe.

Andreea Roșca: Înțeleg că aproape jumătate din ele sunt din mediul rural.

Ruxandra Mercea: Aproape 40% sunt din mediul rural.

Andreea Roșca: Și fiecare școală aplică pentru a fi parte din acest program. Spune-mi, te rog frumos, în ce constă programul, în câteva cuvinte. Gândește-te că nimeni nu știe, n-a auzit niciodată și povestești exact ce anume se întâmplă în școlile respective.

Ruxandra Mercea: În primul rând, școlile se înscriu prin director și prin personalul din școală, adică profesori și personal administrativ, pentru o schimbare de cinci ani. Deci, din start, pornesc la un drum de minimum 5 ani.

Andreea Roșca: Asta ca să aveți cumva posibilitatea să și măsurați ce s-a întâmplat. Îți trebuie cinci ani ca să înțelegi dacă a funcționat sau nu.

Ruxandra Mercea: Exact. Am văzut și la noi ce înseamnă primele schimbări și că să schimbăm din „așa facem aici” în „așa facem ACUM aici” durează. Pentru că vorbim de schimbare umană. Și atunci, foarte concret, profesorii încep să înțeleagă că academic fără o viață emoțională sănătoasă a copiilor nu merge. Adică poți să obții rezultate academice cu copii anxioși, depresivi, care să înceapă să urască să învețe, dar să performeze pentru că… mama, tata, și din motivele greșite. Și atunci, ce schimbăm în școlile de stat e modul în care gândesc profesorii despre procesul de educație. Care-i scopul? Scopul nu e rezultatul academic, ci procesul academic – orele cum se desfășoară – contează mai mult decât nota 10. Nota 10 e un rezultat, dar dacă tu în acea oră ai cinci copii care învață și ai cincisprezece copii care-s pierduți pe acolo, pentru mine aia e o oră proastă, că-s doar cinci care au învățat, și care învățau oricum și dacă erai tu acolo sau nu, pentru că-s copiii ăia motivați care au și mamă și tată pe-acasă care să-i sprijine și care vor reuși indiferent cine e adultul din fața lor. Și-atunci ce se schimbă în gândirea profesorului e că toți copiii contează, toți copiii trebuie să facă progres tot timpul, nu numai uneori, din când în când, și doar unii.

Andreea Roșca: Când îmi spui așa, sună logic? Dar ce instrumente folosiți, pentru că nu îmi imaginez că toată lumea este entuziastă să schimbe felul în care, poate, face lucrurile așa de 10, 15, 20 de ani.

Ruxandra Mercea: Ce e important de zis este că în ăștia cinci ani tot personalul din școală trece prin training-uri, sesiunile de coaching, evenimentele pe care le au de organizat și lecțiile pe care le au de predat. Deci nu doar unii au parte de ceea ce facem noi în „Școala Încrederii”, ci toți – de la portar, personal administrativ, profesori, directori – în diferite moduri. Avem training-uri: unele pentru directori – că directorii conduc schimbarea; avem training-uri și instrumente de coaching de group pentru echipa încrederii care se formează în școală – pentru că directorul e unul, dar dacă mai are încă cinci pe lângă…

Andreea Roșca: Care-s adulți?

Ruxandra Mercea: Adulți. În anul 2 și 3, aducem și elevi într-o echipă a încrederii, și după aia, și părinți. Deci avem diferite tipuri de instrumente, de la training-uri – online, fizice –, conferințe –online, fizice –, program pentru directori, program pentru profesori tineri – că în școlile din România, dar nu numai, profesorii tineri au cel mai ridicat grad de stres.

Andreea Roșca: Sunt lăsați oarecum singuri.

Ruxandra Mercea: Exact. Și atunci le facem un program de un an de zile în care vin împreună, regulat, se întâlnesc, îi observăm noi la lecții și primesc acest sprijin. Și, partea care umple de energie Școlile Încrederii sunt evenimentele și activitățile coordonate de copii. De exemplu, Ziua Încrederii, în 13 mai, e o zi în care școala e preluată de toți copiii din școală și copiii predau lecțiile, organizează activități unii pentru alții, devin acei copii cu foarte multă energie – cum o și au – și își asumă o zi întreagă de școală pe care săo cordoneze ei. Deci avem acest gen de evenimente.

Andreea Roșca: Aveți o listă de 170 de școli de așteptare, nu?

Ruxandra Mercea: Da

Andreea Roșca: Programul e gratuit, dar ei trebuie să-și plătească toate costurile care țin de deplasări, de logistică.

Ruxandra Mercea: Ca directori, da.

Andreea Roșca: Și sunt o grămadă de proiecte care se fac în școlile din România – ONG-uri, proiecte publice, proiecte private. De ce al vostru?

Ruxandra Mercea: Ne-am dat seama, în timp, că motivele sunt: durata – pentru că are cinci ani, și lucrăm cinci ani alături de școală, deci cinci ani e garantat că școala va depune acel efort sau cel puțin din partea noastră, ca echipă, au acel sprijin; apoi, e un proiect care adresează relațiile dintre profesori, relația directorului cu profesorii, relația profesorilor cu copiii. Le dăm instrumente și contexte ca să aibă relații mai bune. Acasă și la școală.

Andreea Roșca: Înseamnă că ăsta este ceva ce pentru ei e un punct dureros, important?

Ruxandra Mercea: Da. Avem foarte mulți profesori în România care ar vrea să fie profesori mai buni sau să facă lucrurile diferite, dar suferă acasă. Și prin proiectul nostru, nouă ne pasă de ce li se întâmplă acasă profesorilor. Și atunci îi ajutăm și îi sprijinim prin ceea ce facem în Școala Încrederii, atât profesional, cât și personal. Pentru că astea două, cum am zis și mai devreme, nu sunt rupte, e același om. Și atunci, ne-am dat seama că motivul pentru care vin către noi atât de mulți e că vor să le fie bine în viața lor. Nu sunt alte proiecte care să-ți garanteze cinci ani că – sus-jos, sus-jos, ți-e greu, ți-e bine – ai unde să te întorci pentru resurse în plus sau suport. Și că nu e despre a le face viața mai bună profesorilor doar profesional. Ci personal și profesional.

Andreea Roșca: Voi ați făcut un pilot în 2018 și ați început primul program în 2020, în septembrie, online. Din ce ai văzut până acum, care ai putea să spui că sunt pentru tine lecții despre sistemul de educație? Din nou, o să o las întrebarea foarte largă. Pentru că noi spunem: are numai 3%, 2 și ceva% din PIB, acum, am impresia; profesorii nu sunt atât de bine pregătiți; copiii abandonează pentru că acasă n-au bani – vorbesc de zonele rurale – , pentru că nu mai văd sensul școlii –; nu le plac materiile pentru că sunt prost predate. Deci, toată această realitate din educația din România. Și mă întreb, știind toate lucrurile astea, ce te-a învățat timpul petrecut până acum în program?

Ruxandra Mercea: Habar n-avem ce se întâmplă în viața celuilalt ca să-l motiveze să se schimbe. Exact cum a fost și în viața mea: dacă nu era fiica noastră, nu mă schimbam ca om. La fel e și pentru profesorii și directorii din România – sărim mult prea repede spre a găsi vinovați, și a judeca, și a critica, și mult prea puțin cu: „Cum ești?”.

Andreea Roșca: Deci, schimbarea e o chestie de motivație a omului. Și oameni vor să se simtă bine.

Ruxandra Mercea: Nu le dăm contextul în care să-și realizeze motivația, să o conștientizeze, să zică: „vai, mi-e atât de greu cu fiică mea, care are 20 de ani, eu fiind director, nu știu ce să mă mai fac cu ea. Eu trebuie să mă duc la job în fiecare zi să rezolv problemele tuturor, dar pentru mine cea mai mare provocare și cea mai mare preocupare e fiică-mea care nu știu dacă mâine se mai trezește sau nu. Eu sunt un director care trebuie să performeze, pe care toată lumea îl judecă că trebuie să fie ideal, dar cui îi pasă de mine ca om?”.

Andreea Roșca: Și asta cred că e valabil pentru toți oamenii din sistem.

Ruxandra Mercea: Da. Sistemul suntem noi. Atât stăm să ne gândim: sistemu-i de vină. Nu-i numai despre a găsi vinovați, e despre cum putem să începem să ne pese tot mai tare unul de altul, să lăsăm tot mai mult măștile jos, și rolurile – „eu sunt director, eu nu vorbesc cu părinții despre asta” sau „eu sunt profesor, eu nu zic vreodată că am greșit în fața copiilor, că o să mă simtă că sunt slab și după aia mă folosesc”. Nu, greșit!

Andreea Roșca: Crezi că ne ajută această schimbare la nivel de relații interpersonale, la nivel de stare de bine – cât poate fi, a fiecăruia dintre noi –, la ceea ce numim rezultate academice? Ce știm despre asta?

Ruxandra Mercea: Da. Știm că o să fie o scădere atunci când faci schimbări în viața ta. Înainte să fie bine, o să fie rău. Și să fim conștienți nu totul e pe urcare, trebuie să fie și rău ca să poți după aia să urci.

Andreea Roșca: La voi s-a întâmplat să și scadă rezultatele înainte urce?

Ruxandra Mercea: Sigur că da. Și nu numai la noi, ci ne-am uitat și la Știință, ce zice. Și așa e. Pentru că trebuie să treci dintr-o extremă într-alta ca să ajungi la un mijloc. De la „notele contează și sunt totul” la „notele nu contează”, ca după aia să ajungi: ba da, contează, dar mai contează și altceva pe lângă note. Sau înainte de note mai contează și altceva. Și atunci ce vreau să zic e că e mult mai important cine suntem noi ca oameni, pentru că asta le arată copiilor noștri cine pot fi ei ca oameni. Și atunci, dacă vrem să avem în clase profesori detașați, critici, punitivi, să nu ne așteptăm la copii care nu vor fi așa ca adulți.

Andreea Roșca: De ce încredere?

Ruxandra Mercea: Pe lângă faptul că știința spune că dacă nu te simți în siguranță când ești copil, nu vei învăța sau nu vei progresa la potențialul tău – deci, dacă în clasă un profesor nu te critică neapărat pe tine, dar îl critică pe alt copil, tu deja nu mai ești în siguranță, pentru că vezi ce ți se poate întâmpla, vezi direct ce ți se poate întâmpla și ție, așa funcționăm noi ca oameni – și atunci, încrederea e la baza siguranței sau siguranța e la baza încrederii, merg din una în alta. Și avem o provocare, ca țară, cu încrederea. Maxim. Se vede în stânga, în dreapta. Exemplu concret: în școlile de stat, se încuie sălile de clasă. De ce încui o sală de clasă? Ce o să facă, o să vină să fure mobilierul pe sus? Sau biblioteca – încui biblioteca, dar vrei copiii să citească? Păi acasă încuiem cărțile în bibliotecă?

Andreea Roșca: Asta spune ceva despre câtă încredere avem unii în alții. Ruxandra, îți mulțumesc foarte mult! Mai am o mie de lucruri să te întreb, dar pentru acest moment o să ne oprim aici. Îți mulțumesc și spune-mi ce îți dorești în 2023?

Ruxandra Mercea: Mulțumesc pentru această întrebare! Nu m-am gândit ce îmi doresc în 2023, dar acum, că mă întrebi, îmi doresc mai multă tihnă pentru mine și familia mea, să pot să mă bucur mai mult de ei și să stau mai puțin în îngrijorări financiare, în care încă sunt.

Andreea Roșca: Legate de școală sau de viața personală?

Ruxandra Mercea: Nu, sunt legate de proiectele pe care le-am pornit – de „Școala Încrederii”, de Transylvania College și de startup-ul pe care l-am pornit. Da, să pot să mă conectez mai mult cu oamenii. Să am timpul de a mă conecta uman cu mai mulți oameni.

Andreea Roșca: Da, asta îmi doresc și eu. Îți mulțumesc foarte mult! Îți doresc un an cu tot ce-i bun pentru voi, și pentru tine.

Ruxandra Mercea: Da, mulțumesc la fel!

Andreea Roșca: Mulțumesc, Ruxandra!

Resurse

Află mai multe informații despre Ruxandra Mercea:

Pe LinkedIn, pe Facebook, pe Instagram, pe site-ul său, din prezentarea susținută în cadrul conferinței TEDxYouth@Cluj.

Transylvania College a fost fondat de Simona Baciu și Dan Baciu.

Transylvania College – Linkedin, Facebook, Instagram, YouTube, TikTok, Twitter

Proiecte Transilvania College:

The game (Epraise)

Hot Chocolate Meetings with the Heads of School – Ciocolată caldă cu Ruxandra Mercea

Școala Încrederii – Linkedin, Facebook, platforma online