Este o simbioză între skipper și echipaj. În momentul în care apar situații dificile, skipper-ul trebuie nu numai să le rezolve, dar să și coopteze echipajul în a-l ajuta. Când apar situații limită, tot echipajul se uită la skipper. Dacă el se pierde sau se sperie, echipajul intră într-o panică îngrozitoare. Dacă skipper-ul își păstrează zâmbetul și calmul, atunci și echipajul rămâne calm.
În fiecare an, Ovidiu duce sute de oameni pe mare, în expediții de navigație cu zeci de bărci cu vele. Mulți dintre ei sunt începători. Unii, n-au fost niciodată pe mare. Într-un deceniu, cel mai grav lucru de care-și amintește este o daună de 2.000 de euro și câteva accidente ”domestice”, fără legătură cu marea.
Sunt unul dintre acei oameni. Dincolo de experiența în sine, care este extraordinară, am fost captivată de felul în care Ovidiu a condus, timp de o săptămână, atâția oameni diferiți, care nu se cunosc între ei. De îmbinarea de rigoare și distracție, de libertate și reguli stricte, de provocare și depășire a limitelor. Pe vreme bună și pe vreme rea.
Am vorbit cu el în această conversație despre leadership și sailing. Despre întrebările importante când călăuzești oamenii. Despre importanța comunicării, despre risc și conceptul ”de fiecare dată o luăm de la zero”, despre a rezolva probleme vorbind despre ele, despre momentele esențiale în care se scriu regulile jocului și regulile de siguranță, despre cum împingi oamenii să depășească limitele a ceea ce cred că e posibil, despre competență și caracter și de ce cel din urmă e mai important.
Și despre formula lui pentru a-și îndeplini aspirațiile.
Într-un fel, Ovidiu Drugan s-a născut pe mare: tatăl lui este Sorin Drugan, un navigator cunoscut și pasionat de mare. Ovidiu a studiat și practicat avocatura. A fost un avocat pasionat de mare până când, în 2015, a decis să abandoneze avocatura în favoarea navigației. A cofondat Set Sail în 2009, alături de tatăl și sora lui. Azi, e cea mai mare școală de navigație din România.
Idei principale
- Să nu ne preocupăm „la firul ierbii”, de lucruri. Ca manageri, lideri de echipă, este foarte important să avem în vedere, în permanență, tabloul general al situației. Și să delegăm din task-uri, unde se poate, ca să ne putem ocupa de organizarea activității în ansamblu, fără să alunecăm pe panta micromanagementului.
- De unul singur, șansele să faci ceva la o scară mai mare sunt aproape nule. Trebuie să te ajuți de colegi valoroși care să preia din sarcini, din griji, să rezolve eventualele probleme mărunte care apar, astfel încât să te poți concentra doar asupra rezolvării situațiilor mai dificile și asupra coordonării întregului ansamblu.
- Setează regulile jocului de la început. Oamenii sunt foarte sensibili la schimbarea regulilor pe parcurs. Dacă le află și sunt spuse într-un mod corect, le înțeleg. Dar, de multe ori, suspectează că nu le-au aflat, că nu existau și că s-au schimbat pe parcurs. Și atunci se simt nedreptățiți. Informează-ți clienții cu privire la toate aspectele la care să se aștepte în privința colaborării voastre.
- Când există comunicare, problemele se îndepărtează. Dacă vorbim în avans despre probleme și ceea ce se poate întâmpla, problemele nu mai apar. Avertizând oamenii, ei nu mai sunt luați prin surprindere. Când/dacă se întâmplă respectivele problemele, le consideră fenomene normale cu care trebuie să se descurce.
- Să ne păstrăm vigilența. Când credem că avem totul sub control sau când spunem că nu se poate întâmpla nimic, de obicei atunci apar incidentele, fiindcă ne relaxăm și nu ne mai luăm măsurile de prevedere. Este ceva ce întâlnim în multe situații în management, în viață, în companii. Când avem sentimentul că am descifrat toate lucrurile importante care se pot întâmpla, acela-i momentul în care apare de undeva un competitor pe care nici măcar nu l-am văzut venind sau un eveniment pe care nu l-am anticipat sub nicio formă.
- „Notează și acționează!”. Se spune că atunci când îți dorești ceva foarte mult, Universul uneltește la realizarea dorinței tale. Dar încearcă și să scrii ce-ți dorești. S-ar putea să fii surprins de ce va urma. Dacă nu, măcar vei avea o listă clară și ușor de urmărit cu obiectivele tale.
Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.
****
Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la bursă. AROBS este o companie românească fondată acum 25 de ani la Cluj, cu birouri în opt țări și parteneri și clienți în Europa, America și Asia. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung. Este una dintre puținele companii românești care oferă fiecărui angajat acțiuni gratuite în pachetul obișnuit de beneficii.
Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify
O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.
Transcriere
Andreea Roșca: Ovidiu, bine te-am găsit!
Ovidiu Drugan: Bine te-am găsit, Andreea! Mulțumesc de invitație!
Andreea Roșca: Mulțumesc pentru timp, abia aștept să vorbim! Printre altele, vom vorbi și despre o experiență pe care am avut-o cu SetSail și cu tine, și cu încă alți 200 de oameni, în expediția de sailing pe care tu o organizezi de câteva ori pe an. M-am întors la sfârșitul anului trecut și mă trezesc constant întrebându-mă despre diverse aspecte din toată aventura asta, legate de tine și de felul în care gestionezi 200 de oameni odată, pe mare, de trei ori pe an. Mi-am zis că trebuie să vorbim despre asta, fiindcă îmi pare că e ceva important aici legat de leadership.
Ovidiu Drugan: Este vorba de expediția-școală, pe care noi o organizăm în continuarea cursurilor de iahting de la SetSail Nautic School. Am observat că oamenii, după ce termină școala de iahting, sunt ca atunci când facem o școală de șoferi: luăm carnetul, dar nu avem experiența șofatului. Și, multă vreme – o lună, două, trei, șase –, suntem foarte stresați când trebuie să conducem. La fel este și la barcă. După ce termini școala, chiar dacă faci practică, chiar dacă ești foarte atent, simți că nu ai toate abilitățile dezvoltate. Și atunci am zis să oferim cadrul în care oamenii să meargă cu barca și să experimenteze cum este o săptămână în insulele grecești.
Andreea Roșca: Îți poți aminti prima ta întâlnire cu bărcile și cu navigația?
Ovidiu Drugan: Prima întâlnire cred că a fost undeva la 4-5 ani. O am ca un flash scurt: era în timpul zilei, în timpul unei veri, soarele era pe cer și bărcuța era una mică, pe lacul studențesc, unde acum e Bamboo, cred. Pe lacul studențesc, era un club de iahting la care tatăl meu, student fiind sau imediat după ce a terminat facultatea, se mai ducea să se plimbe cu barca cu vele. Și m-a luat și pe mine, m-a pus în această barcă și mi-a dat să țin vela din față, „focul”.
Andreea Roșca: La 4-5 ani?
Ovidiu Drugan: Da. Și știu că o țineam așa de strâns cu mâna și simțeam vântul cum umflă vela și trage de mâna mea și de barcă. Și-n momentul ăla am zis: „Este extraordinar!”. M-am îndrăgostit atunci, fără să îmi dau seama, pentru tot restul vieții. Zic „fără să-mi dau seama”, pentru că multă vreme n-am conștientizat, dar toate cărțile de aventuri cu bărci, cu vele, cu corăbii îmi intrau pe sub piele – „2 ani de vacanță” de Jules Verne a devenit cartea mea preferată. Iată cum, după aceea, mi-am explicat că acel punct, acel flash de când aveam 4-5 ani, m-a marcat așa de mult.
Andreea Roșca: Ceea ce mi se pare interesant, pe de altă parte, este că tatăl tău te-a luat pe un velier – o barcă mică, pe lac, dar totuși un velier – și că te-a lăsat să experimentezi lucrul ăsta la 4-5 ani. A fost curajos.
Ovidiu Drugan: Acum, cu copiii mei, să știi că am procedat și eu la fel. Și pe fetița mea am urcat-o de curând pe barcă. Și pe băiețelul meu, la fel. Încercăm și noi să le oferim lor ocazia să descopere: întâi inconștient, poate; după aceea să devină din ce în ce mai conștienți de ce se întâmplă pe barcă și să le placă.
Andreea Roșca: Tatăl tău e un navigator cunoscut. E Sorin Drugan. Multă lume știe de el. Cum a fost pentru tine să crești și cum e acum să fii fiul lui?
Ovidiu Drugan: Să știi că la început totul părea destul de normal. Adică aveam un tată care era pasionat de navigație. Asta o știam. Ne povestea cum mergea cu prietenii în Deltă, de exemplu, cu bărcile mici, sau în Bulgaria, cu bărci puțin mai mari, cu vele. Și, ascultându-l, ne doream și noi același lucru, adică eu îmi doream. Îi spuneam: „Data viitoare când pleci, ia-mă și pe mine”.
Și la un moment dat, chiar a făcut-o – într-un voiaj din Mangalia până în Constanța, m-a luat și pe mine și am experimentat. Nu e așa de puțin, au fost 6-8 ore de mers cu velierul. Asta se întâmpla când eram deja spre liceu. Dar tata n-avea o notorietate foarte mare atunci, pentru că navigația în România era doar la început, doar ce venise revoluția, doar ce se dăduse drumul la navigație. Oamenii nu aflaseră încă, foarte mulți, despre iahting. În schimb, tatăl meu avea o particularitate foarte interesantă, și anume că lui îi plăcea efectiv să navigheze. Asta îl deosebea foarte mult de alte persoane pentru care navigația însemna să meargă la malul mării, să bea o bere pe barcă și să se dea jos spunând: „Am fost la barcă”. Sau să iasă în fața portului, să dea o plimbare de o oră, să se întoarcă și să zică: „Am navigat astăzi”. Pe când, tatăl meu avea neliniștea acelor exploratori de altădată.
Andreea Roșca: Și o are încă din câte pare.
Ovidiu Drugan: Precum Livingstone, spunea: „Hai să mergem până în Turcia. Hai să mergem până în Grecia. Hai să mergem până în Veneția cu barca”. Adică de ce nu? Lumea îl privea un pic ciudat: „Tu chiar vrei? Chiar îți pui în minte așa ceva?” După ce a realizat câteva astfel de drumuri, și-a dobândit notorietatea de a fi un skipper, adică un conducător de ambarcațiune de agrement cu vele, foarte experimentat, dacă nu cumva unul dintre cei mai experimentați la noi – nu atât cu concursuri sau cu premii, că erau alții campioni –, dar el era pe off-shore, adică atunci când mergi mult cu barca, zile și nopți întregi, și ajungi în destinații îndepărtate.
Și eu am crescut bine – tata își crea ocazii de a naviga de care beneficiam și eu. Când s-a pus problema să cumpărăm barca familiei la mâna a doua, toți am fost foarte încântați să îl încurajăm și să susținem acest proiect. Din momentul în care am avut barca familiei, bineînțeles că sesiunile de navigație s-au îndesit foarte, foarte mult.
N-a fost un plafon cum se întâmplă în alte domenii, când tatăl e foarte cunoscut și atunci, „la umbra nucului bătrân, nu mai crește nimic”. Nu, a fost mai degrabă o oportunitate să fiu acolo.
Andreea Roșca: Să învățați și să fiți împreună. Și tu, și Corina, sora ta.
Ovidiu Drugan: Da. Sora mea a avut un traseu un pic diferit, pe care îl văd acum și la fetița mea care este mai puțin interesată de navigație și mai puțin implicată. Dar, probabil, ca și în cazul surorii mele, la un moment dat o să se întâmple un declic. Corina a participat la o regată, a văzut că îi place, a văzut că prietenii comuni au fost foarte încântați de a naviga și, cumva, pasiunea asta a venit prin reflecția din ochii celorlalți: „Atât de frumos e să navighezi”. Și dacă până atunci a avut o atracție mai mică, după aceea, imediat, a fost și ea la același nivel cu noi.
Andreea Roșca: Ce interesant! Cât de mult contează contextul.
Ovidiu Drugan: Contextul, prietenii, gașca, anturajul.
Andreea Roșca: Mă întorc la curiozitățile mele legate de aceste călătorii, expediții, care durează 7-8 zile pe mare. Acum, în aprilie, când plecați, înțeleg că o să aveți 30 de bărci.
Ovidiu Drugan: Da. S-au anunțat peste 30 de bărci. Încă se mai înscriu în flotă.
Andreea Roșca: Ceea ce înseamnă 200 și ceva de oameni?
Ovidiu Drugan: Cam așa, 200-250 de oameni și, într-adevăr, peste 30 de bărci. Încep și eu să îmi pun probleme, să fiu foarte concentrat ca totul să iasă bine.
Andreea Roșca: De câți ani faceți voi expedițiile astea?
Ovidiu Drugan: Le facem de 14 ani cu o singură pauză, din cauza pandemiei…
Andreea Roșca: 14 ani. Deci vorbim despre mii de oameni care au fost cu voi pe mare. Am vorbit despre lucrul ăsta și ce mi s-a părut super interesant a fost că singurul lucru pe care ți l-ai putut aminti a fost o daună de 2.000 euro la o barcă?
Ovidiu Drugan: Cea mai tensionată întâmplare și cea mai mare daună, a fost, într-adevăr, un catarg rupt. S-a întâmplat să fie mai mare dauna decât ne așteptam. În rest, daunele au fost destul de mici, normale la un număr mare de bărci. Totul e sub control. Atunci a fost o situație mai deosebită.
Andreea Roșca: Dacă ar fi să te gândești care este rolul tău în toată combinația asta, în tot proiectul ăsta, care e rolul tău în aceste expediții, ce i-ai spune altcuiva?
Ovidiu Drugan: I-aș spune că este foarte important să ai în vedere tabloul general, adică să fii undeva la organizare. Eu am început aceste expediții fiind unul dintre instructorii care mergeau pe barcă cu elevii și îi învățau să navigheze. Sau continuam pregătirea lor ca skipperi competenți. Și atâta timp cât erau în expediție o barcă, două-trei – pentru că așa a fost în anii de început, de la o barcă până la maximum patru-cinci bărci –, puteam să fiu și instructor pe barcă cât barca se deplasa, iar în momentul când ajungeam la destinație, puteam să organizez un pic și ce se întâmplă acolo, și următoarea etapă.
Lucrurile s-au schimbat odată ce numărul bărcilor a crescut. A venit și îndemnul unui coleg de-al meu care a spus: „Tu nu ar trebui să te mai ocupi de instructaj, tu ar trebui să fii tot timpul pregătit să răspunzi provocărilor de organizare”. Eu eram destul de nedumerit, am spus: „De ce? Nu are rost să îmi iau încă un skipper în locul meu.” Mi se părea o risipă de resurse să nu fiu eu skipper-instructor, să fie altcineva. Prima oară când l-am ascultat, cam îndoit, și am folosit un coleg de-al meu ca skipper, iar eu eram doar pasager pe barcă ocupat cu organizarea, mi s-a părut că a devenit atât de ușor să țin cont de ce fac ceilalți în flotă, dacă nu mai aveam responsabilitatea de a trainui.
Practic, așa i-aș sfătui: să se pună într-o poziție de unde să organizeze întregul tablou și nu să se preocupe „la firul ierbii”, de lucruri.
Andreea Roșca: Dacă dacă ai spune cuiva ce ai învățat în toți anii ăștia, cu atâtea mii de oameni, despre ce e important ca să duci și să aduci nevătămați oamenii, și ca lucrurile să funcționeze, și să mai ai clienți și a doua oară. Ce-ai învățat despre ce-i important?
Ovidiu Drugan: Practic mi-am setat trei principii de bază. Primul este: „Safety first!”. Nu este un principiu nou. Pe mare tot timpul se spune, de nenumărate ori, „Safety first!”. Sunt nave imense pe care scrie foarte mare: „Safety first!”. Atât de important este. Și atunci mi l-am pus și eu ca principiu de bază în excursiile noastre. Îl aduc aminte participanților, îl aduc aminte instructorilor, mi-l aduc mie însumi aminte de câte ori hotărăsc ceva sau ia o decizie, să pun siguranța pe primul plan.
Doi este: „Satisfaction guaranteed!”. Este o un principiu în care urmăresc satisfacția participantului la expediție. Pentru mine e neprețuită. Dacă cineva îmi spune: „Am fost o săptămână, dar nu mi-a plăcut”, i-aș da toți banii înapoi. Adică „Satisfaction guaranteed!” și cu „money back guaranteed”, fără probleme. Nu e nimic mai important decât satisfacția participantului. Asta nu înseamnă că îl distrez, înseamnă că după expediție, el și-a îndeplinit așteptările sau i-au fost depășite. Una din așteptări, este, bineînțeles, să înveți.
Eu nu îmi propun să-l învăț. Faptul că îl învăț foarte bine să facă lucruri este subsecventa faptului că el asta urmărește și se și întâmplă. Deci „Satisfaction guaranteed!” este că îi dau celui care vrea să se pregătească condițiile s-o facă. Apoi îndeplinesc și așteptările de a se simți bine, adică de a împleti munca de a învăța cu relaxarea de a se distra. Atunci când au apărut momente inedite de fun în timpul experiențelor trecute, le-am preluat și le-am transformat în tradiții pentru că au generat satisfacție. La fel, satisfacția de a deveni stăpân pe sine și de a spune: „Da, aș putea să-mi duc familia sau prietenii într-o tură ulterioară prin insule grecești”. Am învățat câteva porturi. am învățat o rută, și de acolo este liber să improvizeze, dar având un fundament solid. Deci practic ăsta este al doilea principiu, „Satisfaction guaranteed!”, care înseamnă multe lecții sau școală „cum trebuie”.
La un moment dat, a venit cineva și mi-a spus: „Nu sunt mulțumit pentru că instructorul nostru nu ne-a lăsat la timonă, să facem acostări, de frică să nu lovim barca”. Erau destul de frustrați, era prin penultima zi. Atunci le-am spus: „Uite barca mea, mergeți cu ea, urcați-vă pe ea și faceți acostări cât vreți voi”. Și s-au urcat pe barcă, au stat 3 ore și au făcut în continuu acostări. Nu s-a întâmplat absolut nimic, dar când au coborât, erau cu gura până la urechi. Și asta a fost tot o urmărire a acestui principiu, să li se îndeplinească așteptările.
Al treilea principiu este: „Instructori competenți!”. Înseamnă că atunci când ai o barcă cu oameni începători trebuie să le desemnezi un skipper, adică o persoană care să știe să conducă acea barcă. Dar noi avem nevoie de mai mult decât un skipper, avem nevoie de un instructor. Adică o persoană care nu numai că știe să conducă barca, dar știe să și explice cum se conduce barca, știe să răspundă la întrebări, știe să conducă oamenii. Pentru că la un moment dat, foarte rapid, nu el va conduce barca, vor conduce elevii barca, iar el trebuie să știe să explice cum se fac manevrele corect, să intervină dacă ceva nu merge bine. Instructori incompetenți înseamnă o rețetă de dezastru. Toți acești instructori competenți sunt absolvenții școlii în care noi facem un fel de training of trainers – le explicăm cum ar trebui să pună problema, cum ar trebui să învețe echipajul începător să devină experimentat. Ne bucurăm să spunem că am reușit să facem o treabă grozavă.
Andreea Roșca: Le vorbiți și despre Miercurea Neagră?
Ovidiu Drugan: Da, îi avertizăm cu privire la toate provocările pe care le presupune o astfel de expediție. Și Miercurea Neagră e una din acele provocări. Eu cred că noi am experimentat Miercurea Neagră în pandemie, când am fost constrânși să stăm închiși într-o casă, într-un spațiu mic, fără să avem libertatea noastră obișnuită de a pleca când vrem. Am început să ne simțim stresați.
Se întâmplă acest fenomen și pe barcă, fie că oamenii știu sau nu știu lucrul acesta. Se trezesc într-un spațiu de câțiva metri pătrați împreună cu 6, 7, 8 persoane străine cu care încep efectiv să se ciocnească. Când treci prin cabină, sau când treci prin salon, sau urci în cockpit, efectiv treci foarte aproape de celălalt. Și nu o singură oră, nu o plimbare de o zi. Se întâmplă o săptămână zi de zi, seară de seară, dimineață de dimineață. Atunci încep tabieturile să se suprapună. Cineva doarme mai târziu – nu îi place să fie trezit dimineața, altcineva se culcă la 20:30 – dacă aude zgomot la ora 11:00, se supără. Și aceste tabieturi care se suprapun atrag și neînțelegeri între oameni.
Dacă, să spunem, plecăm sâmbătă cu barca, lumea este luată pe nepregătite, n-apucă să reacționeze. Duminică începe să se dumirească: suntem pe barcă, mergem cu colegii noștri, vine seara, poate nici nu se odihnește lumea foarte bine fiind noutatea absolută. Luni lumea e un pic obosită, dar în continuare este manierată și amabilă cu colegii. Marți încep să apară supărări, așa, mai mârâite, fără să se manifeste în exterior. Miercurea se pune totul pe masă și încep reproșurile: „Tu niciodată nu strângi lucrurile din cabină. Tu niciodată nu speli vasele. Tu întotdeauna te trezești prea dimineață și faci gălăgie în toată barca”. Și iată cum se ajunge la Miercurea Neagră, când toată lumea își reproșează. Și, atunci, noi îi avertizăm. Vedeți că miercuri veți ajunge să vă reproșați lucruri. Și ce crezi, Andreea, dacă le expunem și le explicăm, în majoritatea cazurilor, miercurea este zi de glume, zi de: „Uite, acum ar trebui să ne certăm”, și lumea să nu se certe.
Andreea Roșca: E interesantă treaba asta de care tu vorbești destul de des, că dacă vorbim în avans despre probleme și ceea ce se poate întâmpla, problemele nu mai apar. Spui: „Când există comunicare, problemele se îndepărtează”.
Ovidiu Drugan: Da, pentru că practic avertizezi persoanele asupra unor fenomene și atunci ele nu mai sunt luate prin surprindere. Chiar și atunci când spui: „Vezi că atunci când stai într-un spațiu restrâns cu colegii, încep să te deranjeze anumite lucruri”, când ești deranjat, îți aduci aminte că ți s-a spus lucrul ăsta și nu te mai ia prin surprindere. Îl consideri un fenomen normal cu care trebuie să te descurci.
Andreea Roșca: Știi că va veni. Și atunci nu mai e o problemă, e doar o confirmare: „Aha, deci despre asta vorbeam”.
Ovidiu Drugan: Exact. Adică poate chiar e o situație pe care, ca la școală, ar trebui să învețe să o dezamorseze.
Andreea Roșca: Dincolo de ceea ce se poate întâmpla între oameni, există și alte lucruri care sunt parte din această comunicare preventivă în tot ce vă faceți voi? Pentru chestii care pot deveni mai serioase decât că se ceartă oamenii.
Ovidiu Drugan: Da. Întotdeauna spunem că atunci când lumea ajunge la barcă, este obligatoriu un instructaj. Cu cât oamenii sunt mai începători și cu cât oamenii nu se cunosc între ei, cu atât instructajul trebuie să fie mai vast, să cuprindă mai multe teme. Cu cât oamenii sunt mai sudați, au mai fost echipă, cu atât instructajul se reduce la o prognoză meteo și la o decizie a următorului pas de făcut. Dar dacă nu te cunoști, începem cu safety – lucruri ce țin de siguranța bărcii și siguranța persoanelor, siguranța individuală sau siguranța grupului. După aia începem cu sarcinile – ce sarcini are fiecare la bord.
E ca și cum am citi regulile de la un joc înainte să ne apucăm să jucăm, astfel încât, când începem să jucăm, totul să fie plăcut și regulile să fie știute dinainte. Pentru că dacă nu sunt știute, la un moment dat apare întrebarea: „Oare nu s-au schimbat regulile din timpul jocului?”. Oamenii sunt foarte sensibili la schimbarea regulilor pe parcurs.
Andreea Roșca: Sau la aflarea regulilor pe parcurs?
Ovidiu Drugan: Dacă le află și sunt spuse într-un mod corect, le înțeleg. Dar, de multe ori, suspectează că nu le-au aflat, că nu existau și că s-au schimbat pe parcurs. Și atunci se simt nedreptățiți. Încerc să nu apară astfel de lucruri.
Andreea Roșca: E foarte interesant lucrul ăsta. Sigur că poate părea că noi acum vorbim despre o expediție pe mare, care e o chestie super specifică, însă, pe de altă parte, mi se pare amuzant cum povestea asta cu comunicarea și cu claritatea încă de la început, despre la ce să vă așteptați și la ce nu, este atât de importantă pentru orice fel de întreprindere facem împreună și pentru oricine care este liderul unei întreprinderi în care facem ceva împreună. Și atât de rar se face lucrul ăsta. Da, mi se pare interesantă ideea asta de comunicare care e general valabilă pentru întreprinderile umane. Și de setare a așteptărilor. Adică mă gândesc la experiența mea cu voi. Mie mi-a fost foarte clar că, de exemplu, locul unde dormim are 5m² sau 3m².
Ovidiu Drugan: Că mâncarea se gătește în grup, că tot grupul trebuie să spele vasele, că nu-i cineva care vine să facă curățenie în camere, ca la hotel.
Andreea Roșca: Că traseul se poate schimba în funcție de deciziile legate de vreme, care nu-mi aparțin și în care nu voi avea niciun cuvânt de spus, de exemplu. Că o să fie multe situații în care chiar nu o să am niciun cuvânt de spus. Vorbește un pic despre cum te gândești la ideea asta de a seta așteptările.
Ovidiu Drugan: Trebuie să recunosc că n-au venit în urma unui studiu a unor manuale. Probabil că dacă aș fi avut acces la manuale de business, de teorie sau de organizat evenimente, le-aș fi aflat și de acolo. Eu le-am aflat – n-aș putea spune the hard way –, dar l-am aflat din propria experiență. Am avut și norocul de a crește organic, de a crește treptat de la o barcă la două, trei, patru, cinci. Când am avut cinci bărci, s-a întâmplat să nu știu mai multe ore ce se întâmplă cu ele, pentru că eu ceream informații de la skipper-instructor, iar ei nu își verificau telefoanele și nu îmi răspundeau. Atunci a apărut regula: „Răspundeți cât mai curând la mesajele pe care eu vi le dau”.
Sau au apărut supărări legate de faptul că nu are trei stele cabina, cum credeau, sau nu există pat de pe care să te dai jos pe o parte sau pe cealaltă, cum se așteptau. Și atunci am început să povestesc despre condițiile de trai de pe barcă. Au fost și cursanți care au dormit în fiecare seară la hotel. Am avut și astfel de cursanți – foarte mulțumiți de altfel –, care așteptându-se la asta, ajungeau în marină, acostau barca, stăteau la debrifing și apoi își luau cameră la hotel și se întorceau a doua zi dimineață, la ora stabilită pentru plecare.
Sau a fost o ceartă destul de mare pe o barcă, în care s-a spus: „Nu considerăm că e echitabil cum se împarte nota la masă”. Era un echipaj de opt persoane, să spunem, nouă cu skipper-ul. Mergeau la masă, două fete consumau câte o salată, restul celor din echipaj comandau sticle de băutură și multă, multă mâncare, iar la sfârșit aplicau regula împărțim la toți membrii echipajului – eventual nu îl punem pe skipper și împărțim numai noi între noi opt. Și acele fete plăteau pentru o salată 100 sau 50 de euro. Ori având situația asta apărută la un moment dat, am început să le spun că la notă de plată pot proceda cum doresc. Fie împart la numărul de persoane, dacă așa li se pare echitabil, fie este perfect normal să vă facă o notă separată. Grecii știu să facă nota și la jumătate de porții, nicio problemă. Și iată cum, iarăși, probabil că s-au dezamorsat niște potențiale conflicte care nu aveau legătură nici cu barca, nici cu proviziile de pe barcă, nici cu trainingul, cu absolut nimic. Doar cu momentele când te duci la tavernă și mănânci împreună, ca echipaj.
Andreea Roșca: Într-o noapte, barca noastră a fost ultima plecată din port. Era destul de rea vremea, cu cer senin, dar cu vânt. Nu s-a întâmplat nimic, evident, dar mi-a fost foarte frică. Rememorând povestea asta, m-am gândit să vorbesc cu tine despre cum te gândești la risc. Pentru că până la urmă, tot riscul acestei expediții – în fiecare an, de câteva ori pe an – este finalmente la tine.
Ovidiu Drugan: Da, știu că riscul este într-adevăr la cel care organizează flota, fie că e vorba despre cursanți, fie că e vorba despre bărci prietene, fie că e vorba despre invitați care pur și simplu se alătură cu bărcile proprii evenimentului. Pe de altă parte, lumea crede că iahting-ul este un sport periculos, pentru că ești într-un mediu ostil – apa –, că ești pe o coajă de nucă – așa este percepția generală –, în bătaia valurilor și a vânturilor, – și că practic ești la un pas de a nu mai fi.
Nu e nimic mai departe de adevăr. Eu personal mă simt în siguranță pe o barcă indiferent unde sunt, și în mijlocul oceanului. Am traversat oceanul la un moment dat, erau mii de kilometri în orice parte, și era o glumă: „cei mai apropiați oameni erau cei de pe stația orbitală care treceau la 200km înălțime față de noi”. În rest n-aveam oameni mai apropiați. Dar niciodată nu m-am simțit în nesiguranță. O barcă mi se pare ca fiind o insulă foarte, foarte solidă.
Andreea Roșca: Ți se pare sau chiar e?
Ovidiu Drugan: Mi se pare și chiar consider că, dacă se respectă anumite reguli de siguranță, așa este. Este un fapt dovedit matematic de atâtea sute, milioane de bărci cu milioane de oameni care navighează în fiecare an. Accidentele sunt numărate pe degete, iar pierderile de vieți omenești cu atât mai puțin. De câte ori vedem accidente mai grave sau mai puțin grave, foarte puține au la bază defecte tehnice ale bărcii, majoritatea sunt datorate greșelilor de a utiliza ambarcațiunea, deci greșeală umană.
Andreea Roșca: Și sunt pe vreme rea sau pe vreme bună?
Ovidiu Drugan: Ambele variante. Am văzut filmulețe în ambele variante. Vremea rea doar induce panică, chiar în mintea celor care conduc bărcile. Sunt dese și situațiile acestea. Noi având bărci bune cu instructori buni, skipperi-instructori buni, cu cursanți temeinic pregătiți, încercăm să minimizăm acest acest risc până am ajuns la situația în care să avem foarte, foarte puține evenimente. Nici nu le numim accidente, ci incidente. Astfel încerc să minimizez riscul. El există tot timpul.
Andreea Roșca: Tu spui că momentul în care începi să gestionezi riscul, e momentul în care oamenii vin la școală.
Ovidiu Drugan: Da. O simt instinctual, dar nu pot s-o pun în cuvinte așa cum ai făcut-o tu.
Andreea Roșca: Tu ai zis asta, nu eu. Eu încep să gestionez riscul din momentul în care mă văd prima oară cu omul.
Ovidiu Drugan: Dacă ar fi să mă urc pe o barcă cu șase oameni care, Doamne ferește, au trecut prin școală doar luându-și diploma, fără să vină la cursuri, pentru că lasă că învață ei. După aia să urce pe o barcă cu un instructor care a luat diploma la fel ca ei, doar că s-a mai plimbat de două ori cu barca și știe să meargă, în momentul acela, barca aceea este într-un pericol foarte mare. Și eu n-aș fi confortabil să merg în două bărci cu barca mea și cu acea barcă, pentru că sigur s-ar întâmplat ceva rău. Aici văd acel cursor al riscului care baleiază de la risc mare până la un risc foarte, foarte mic.
Andreea Roșca: Și când spui: „Fiecare nouă expediție, fiecare nouă ieșire pe mare, resetează counter-ul la zero”, ce vrei să spui?
Ovidiu Drugan: Mi se pare că este periculos să gândesc că odată ce de 25 de ediții nu s-a întâmplat niciun fapt grav, în a 26-a va fi cu siguranță la fel de simplu. Nu. Eu îmi resetez întotdeauna șansele acestui counter la zero. La începutul fiecărei expediții îmi spun că acum este momentul să nu se întâmple ceva rău, acum este momentul în care moneda șansei a zburat în aer și eu trebuie să am grijă să cadă pe partea cu safety, nu pe partea cu un incident, ca să nu spun accident sau altceva. Și atrag atenția tuturor, și instructurilor, și cursanților: „Vedeți că acum trebuie să fim foarte atenți la partea aceasta de siguranță. Să nu ne relaxăm! Incidentele și accidentele apar într-un moment de relaxare”.
Andreea Roșca: Când credem că avem totul sub control sau când spunem că nu se poate întâmpla nimic. În situația asta calmă.
Ovidiu Drugan: Așa este. Pur și simplu, fiind relaxat, nu-ți mai iei măsurile de prevedere, zici că totul e în regulă, dar ceva se întâmplă și dovedește că nu e. De exemplu, mergi cu barca, totu-i liniștit, soarele-i frumos, oamenii moțăie sau sunt în cockpit, veseli. Tu ai barca pe autopilot, totul pare ok și în secunda doi ai dat peste o plasă de pescuit pe care nu ai văzut-o că se apropie din față. Dacă ai fi fost un pic atent și vigilent, ai fi reușit să o eviți.
Andreea Roșca: Da, cred că asta este, din nou, ceva ce întâlnim în multe situații în management, în viață, în companii. Atunci când ai sentimentul că ai descifrat toate lucrurile importante care se pot întâmpla, acela-i momentul în care îți apare de undeva un competitor pe care nici măcar nu l-ai văzut venind.
Ovidiu Drugan: Sau un eveniment pe care nu l-ai anticipat sub nicio formă. Așa este.
Andreea Roșca: Într-o discuție a noastră anterioară, mi-ai vorbit despre un skipper bun, ca fiind cineva care are competență și caracter. Și cred că ai mai amintit ceva, dar nu-mi aduc aminte. Înțeleg asta cu competența, dar explică-mi ce înțelegi prin caracter. Ce cauți tu?
Ovidiu Drugan: Oamenii tind să asimileze skipper-ul, conducătorul ambarcațiunii, cu un șofer. Ne luăm o barcă sau mergem pe o barcă, nu prea știm s-o conducem, ne luăm un băiat care știe s-o conducă. Acesta e skipper-ul.
Dar a-l asimila cu un șofer – de orice fel, și șofer de feribot, și șofer de TIR, și șofer de taxi, de mașină sau pilot de avion – niciuna din aceste meserii nu reflectă cu adevărat activitatea de skipper. În toate aceste cazuri, e cineva care stă la un post și conduce autovehiculul, sau mașina, sau avionul, izolat de pasageri. Timpul este o oră, două, trei, cinci, opt, nu contează, dar practic este izolat de pasagerii săi. Când și-a terminat acel job, gata s-a terminat sarcina.
Ori un skipper duce o barcă o săptămână. El doarme împreună cu echipajul, mănâncă împreună cu echipajul, bea împreună cu echipajul, și apă, și alte lucruri. ☺ Prin urmare, este o simbioză între skipper și echipaj. În momentul în care apar situații dificile, skipper-ul trebuie nu numai să le rezolve, dar să și coopteze echipajul în a-l ajuta.
Când apar situații limită, tot echipajul se uită la skipper. Dacă el se pierde sau se sperie, echipajul intră într-o panică îngrozitoare. Dacă skipper-ul își păstrează zâmbetul și calmul, atunci și echipajul rămâne calm. Și pentru asta, are nevoie de un caracter deosebit. Trebuie să fie compatibil cu o gamă extrem de largă de potențiali pasageri pe care să îi ducă cu barca, să se înțeleagă bine cu ei, să facă față multor provocări care cer acel calm în condiții grele.
Andreea Roșca: Tu te-ai antrenat pentru chestia asta sau este ceva care-ți vine mănușă?
Ovidiu Drugan: Este o întrebare interesantă. Încerc să-mi aduc aminte dacă au mai fost anterior navigației momente care să mă fi solicitat în același fel. Nu găsesc decât un singur moment în care am fost pe munte și am condus un grup de persoane într-o drumeție și ne-am cam pierdut.
Andreea Roșca: Deci, nu-i nativ. ☺
Ovidiu Drugan: Nu. ☺ Ne-am pierdut pentru că am zis să mergem pe muntele ăla direct, fără potecă, fără nimic. Și lumea întreba: „Totul e bine?” Și eu ziceam „Da”, deși în sinea mea eram destul de dezorientat. Până când am ajuns la un râu, și pe râul acela am ajuns înapoi la cabană. Dar este un moment în care îmi aduc aminte că m-am comportat cam cum fac și pe barcă. În rest, nu. Poate avocatura – să zici că vin oamenii la tine cu probleme destul de grave, destul de deznădăjduiți și tu trebuie să fii suficient de calm și de rațional încât să-i liniștești și pe ei. Poate și de acolo să vină. Dar avem o mulțime de skipperi care se comportă la fel ca mine și care nu sunt avocați, au venit din diferite domenii. Dar să știți că într-adevăr, sunt destul de mulți antreprenori.
Andreea Roșca: Care știu cu oamenii.
Ovidiu Drugan: Da. Care știu că oamenii, care își asumă decizii, care își asumă gesturi, care iau decizii rapid. Unii dintre cei mai buni skipperi sunt antreprenori sau sunt șefi de departament la ei în companie. De fapt, am vrut să spun instructori de-ai noștri, pentru că skipper sunt foarte mulți, și din toate domeniile. Sunt foarte mulți IT-iști skipperi. E un domeniu în care, chiar dacă nu ești șef, ești doar angajat, eu cred că raportul în IT este destul de relaxat. Cred că mai degrabă șeful e doar un coordonator, iar tu ești stăpânul propriului creier și începi să comanzi mașinii să facă ceva.
Andreea Roșca: Vorbește puțin despre clinica de acostări, despre Hydra. Este un loc în care, într-un lighean practic, trebuie să pui zeci de ambarcațiuni într-un fel în care să nu fie una peste alta. De ce ai duce niște oameni care fac școală într-un context atât de imposibil?
Ovidiu Drugan: Noi, în timpul expediției școală, insistăm foarte mult pe training. Avem și momente de socializare, le spunem noi, când bem un pahar de Aperol la apusul soarelui și ne simțim foarte bine. Cineva a scris într-un comentariu la un moment dat – l-am reținut și m-a amuzat foarte mult: „Iahting, nu Aperol”. Adică el făcea navigație, chestie serioasă, nu chestii neserioase. Și la un moment dat am preluat vorba și am început să postez din când în când: „Aperol, dar și iahting sau „Iahting, dar și Aperol”.
Treaba cu iahtingul la noi este foarte serioasă. Dincolo de ce se vede sau dacă pare cumva mai relaxată treaba, lumea să știe că nu e așa. Noi facem școală foarte serioasă în Cyclades. Oamenii care sunt la școală fac zeci de acostări, zeci de ancorări, zeci de manevre, fac sailing foarte mult. Și atunci, noi încercăm să îi punem în situații inedite, limită, astfel încât totul după aceea să pară mai simplu. Ori dacă acostezi într-un loc în care se pare că n-ai loc de la a doua barcă și tu aduci treizeci acolo, evident că după aia ți se pare că în orice parte ai loc.
Andreea Roșca: Deci cumva e o chestie de a ne testa limitele.
Ovidiu Drugan: Exact. Dacă ancorezi într-un raft de 30 de bărci când ești tu cu încă doi prieteni și legi trei bărci în linie, ți se pare ceva foarte simplu. Când mergi într-un șir în care trebuie să păstrezi exact distanța față de celălalt și viteza, se schimbă situația. Când ajungi să stai la coadă la o benzinărie, nu te duce vântul unde vrea el, ci reușești să-ți păstrezi locul foarte bine, pentru că la școală te-am pus în acele situații. Iar Hydra, într-adevăr, este un loc care oferă o ocazie extraordinară.
Mi-aduc aminte foarte bine că am pățit-o – ți-am spus, toate sunt învățate pe propria piele. Am intrat în marină și nu am văzut niciun loc liber pentru că erau bărci acostate peste tot în marină. Am comunicat colegului meu că nu putem să stăm în acel port pentru că e plin. Și el mi-a spus: „Nu e plin, așteaptă că venim noi cu celelalte 10 bărci”. Eram 10 bărci pe atunci. Și eu zic: „Dar nu înțelegi că nu e niciun loc în care noi putem să acostăm?”. Și el zice: „Stai să vezi!”. Și când a intrat și a început să pună bărcile provă-pupă, provă-pupă, să arunce ancorele pe acolo, am zis că este extraordinar. Și nu numai că au încăput toate cele 10 bărci, dar au mai venit și alte bărci și până seara era totul cu adevărat plin. Nici măcar cu adevărat plin, că eu întotdeauna cred că în Hydra mai intră încă o barcă.
În schimb, ce a fost interesant e a doua zi când aceste bărci foarte îmbinate unele în altele încep să-și ridice ancorele. Este fenomenul care se numește Hydra Circus, adică circul din Hydra, în care toată lumea dimineață stă și se distrează de manevrele bărcilor care-și ridică ancorele. Că și le-agață, urlă la unii la alții, urlă skipper-ul la echipaj, echipajul la skipper, echipajul de pe o barcă la cel de pe altă barcă; stau vreo trei-patru bărci încurcate și așteaptă să vină scafandrul să le scoată ancora și tot așa. E o debandadă generalizată, iar mie îmi dă ocazia de a demonstra principiile corecte de a ancora pe care noi le folosim la SetSail și pe care încercăm să le transmitem. Și anume că dacă-ți pui ancora într-un anumit fel, manevrând barca într-un anumit fel, ancora se așază frumos pe fundul apei și se ridică la fel de frumos. Am avut în ultimele ediții satisfacții extraordinare în care toată flota de 20-30 de cursanți au reușit să nu se încurce, să ridice frumos și să plece, să rămână lumea fără circ, adică să rămână spectatori. Ne pare rău, asta este. Sau, dacă s-a încurcat o ancoră, echipajul a făcut procedura corectă, a desfăcut ancora, a plecat și atâta tot, fără niciun fel de incident sau de precipitare.
Andreea Roșca: Ce bine e să încerci toate lucrurile care ți se par imposibile în condiții din astea, în care ai coordonare din partea unui profesor bun.
Ovidiu Drugan: Da. Și ajutor de la colegi. Noi spunem că a naviga cu flota este foarte bine pentru că te ajută colegii: te dirijează, te ajută să ajungi, te ajută să pleci. Adică ai un factor de stres în minus.
Andreea Roșca: Am văzut, de exemplu, instructori sau skipperi care nu merg să mănânce până când nu a venit ultima navă din flotă în port. Oameni care stau grupuri – pot fi patru, pot fi cinci, pot fi 10 – fie să lumineze drumul, fie să ajute la ancorare, fie să lege de cheu. Și văd asta cumva și la mare parte dintre oamenii care sunt la început. Cum se creează? E un cod anume? Cum se creează el și se transmite?
Ovidiu Drugan: Ar trebui să fie un cod al eleganței skipper-ilor, în general. Mie mi se pare că skipper-ul trebuie să îndeplinească două mari calități. Una este să fie ecologist. Nu poți să fii un skipper complet dacă arunci mucul de țigară în apă, nu ai cum. Pentru că dacă nu ești ecologist, și dacă nu iubești apa, și dacă nu încerci să combați orice picătură de poluare de la tine din barcă, atunci nu ești skipper. Eu m-aș întoarce și dacă ar zbura un pahar de plastic de pe bord în apă. Deci în primul rând să fie ecologist.
În al doilea rând, să fie săritor. Adică să fie proactiv și să ajute alte bărci în nevoie. Bineînțeles că asta ține și de fiecare individ. Adică ce îmi spuneai tu cu colegii care stau pe mal. Pe mine mă impresionează și mă emoționează în aceeași măsură ca pe tine. Vin și văd acea persoană care stă de la prânz și e ora 11 noaptea și încă n-a plecat. Le-am spus la un moment dat: „Nu mai lăsați aceeași persoană”. Că vii la mal, ajungi, spui salut și pleci cu echipajul tău la masă. Nu, întâi vezi dacă nu cumva cel care a stat până atunci vrea să fie înlocuit. Și ce crezi? Unii nu vor, adică unii rămân din propria inițiativă și sunt valoroși. Pentru începătorii care rămân pe mal, sunt primele semne că vor deveni și ei skipper-i competenți. Nu poți să-i educi și nu poți să le spui: „Regulă. De acum încolo, stai și ajuți pe toată lumea”.
Andreea Roșca: Nu, dar cred că e o chestie de autoselecție, pentru că oamenii se selectează în funcție de lucrurile astea. Probabil că, la un moment dat, cei care rămân sunt cel mai aproape de exact de dezideratul ăsta.
Ovidiu Drugan: Da, de sweet spot-ul de a fi skipper competent, deplin sau complet. De asemenea, mie mi-ar plăcea ca mulți skipper-i din lume să se comporte așa. Iar experiențele mele m-au lăsat cu mixed feelings – adică eu încerc să fiu foarte săritor în toate condițiile, nu contează că merg cu flota mea sau sunt singur și ajut pe altcineva – și descoper că există skipper-i destui care te resping, care îți cer să te îndepărtezi de barca lor. Poate și dintr-o nesiguranță că barca lor ar fi safe, ceea ce denotă o nepregătire a lor în a evalua situația bărcilor. Mie îmi place să cred că SetSail pregătește puțini sau deloc skipper-i de genul acesta, care când sunt singuri încep să fie neprietenoși cu skipper-ii din jur.
Andreea Roșca: Vorbești despre ideea „Notează și acționează”, care vine dintr-o carte pe care ai citit-o acum nu știu cât timp, care cred că se numește chiar așa, „Notează și acționează”. Spune-mi despre ce carte vorbești și cum funcționează ea? Cum a funcționat ea pentru tine?
Ovidiu Drugan: Eu consider că este cartea care mi-a schimbat viața cel mai mult. La propriu. Așa se numește cartea, „Notează și acționează”. Face parte din categoria cărților de pregătire sau dezvoltare personală. Cred că o și găsiți în secțiunea dezvoltare personală la librării. Am avut șansa să o citesc când eram în facultate, și acolo spunea un lucru simplu: este adevărat că atunci când îți dorești ceva foarte mult, Universul uneltește la realizarea dorinței tale. Dar să știi că cel mai sigur mod de a se îndeplini este să scrii – asta zice cartea.
Este magic să scrii o dorință și să descoperi peste un timp mai scurt sau mai lung, de obicei mai scurt, că se îndeplinește. Am citit acel paragraf, am citit cartea, și cartea spunea: „ia o foaie de hârtie și notează tot ce ai vrea tu să ți se întâmple”. Și râzând așa de copilărismul acestui demers, am luat o foaie de hârtie și am început să-mi completez dorințe pe acea foaie de hârtie și să am surprinderea extraordinară că în zilele următoare, pas cu pas se îndeplineau fiecare. Apoi am și pierdut lista vreo câțiva ani și când am regăsit-o, totul se îndeplinise întocmai. Adică scrisesem – prăpădindu-mă de râs – inclusiv iaht.
Andreea Roșca: Prăpădindu-te de râs de cât de imposibilă părea povestea asta.
Ovidiu Drugan: Exact. De cât de imposibilă părea acea dorință. După 5 ani aveam barca familiei. Să spun: „Este Aiax-ul care ne așteaptă în portul Tomis, și este bifat acest lucru, imposibil” mi s-a părut extraordinar.
Bineînțeles că am zis: Da, dar iahtul ăsta este un iaht micuț, o copăiță. Niciodată n-o să am un iaht cu vele făcut în fabrică, frumos. Ca și cum ai spune: „Da, un Matiz pot, dar nu o să am niciodată un Bugatti”. Mulți ani mai târziu s-a întâmplat și lucrul ăsta. Cartea aceasta își face efecte și acum, prin faptul că acele puncte nu numai că s-au îndeplinit, dar se și îmbunătățesc, se și upgradează.
Andreea Roșca: Dar ce crezi că se întâmplă? E o chestie de concentrare a atenției, e o chestie de clarificare care vine cu scrisul? E ceva ce te ajută să-ți dai seama dacă într-adevăr vrei lucru ăla? Ce crezi că se întâmplă? Că totuși nu ești mistic deloc.
Ovidiu Drugan: Nu, sunt foarte pragmatic. Așa este. Eu eram foarte nedumerit de o expresie în engleză „Rule of thumb”. Nu înțelegeam ce-i cu „Rule of thumb”. Mai ales că la fizică învățasem ceva cu curentul electric și magnetul. Țineai degetul și vedeai cum sensul curentului magnetic se schimbă.
Am înțeles apoi că e, de fapt, un fenomen pe care ți-l explici empiric. Adică vezi doar că se întâmplă fără să ai motivație din spate. La fel este și cu acest „Notează și acționează”. Scriu dorința și acționează „Rule of thumb” – faptul că ea urmează să se întâmple.
Când am avut un proiect să cumpărăm cu cinci bărci, mi-am desenat acele bărci pe o foaie de hârtie și mi-am lipit-o în birou, pe perete. În fiecare dimineață, vedeam acele cinci bărci. S-a întâmplat.
Când a fost vorba să ne luăm o barcă modernă, nou-nouță, din fabrică, ceva de neimaginat, un sfert de milion de euro… Doar când discutam „cum ar fi să” nu-mi venea să cred. Am printat acea barcă și mi-am lipit-o pe perete. Și am cumpărat-o la un moment dat. Adică pur și simplu se întâmplă.
Sfatul meu pentru toată lumea este acesta: aveți o idee sau vă căutați casa visurilor… Cineva spunea: „Îmi caut o casă de foarte mult timp am văzut sute de case, nu găsesc casa visurilor”. Și după ce a citit cartea, și a început să scrie: „Casa mea” și să scrie că are patru camere, că are grădină, că are vedere spre lac, adică tot ce voia, după una-două zile l-a sunat cineva și l-a chemat la o vizionare. Când s-a dus, era casa de pe hârtie. Așa funcționează, nu are explicații, sunt pragmatic, dar ceva se organizează în Univers și funcționează foarte bine.
Andreea Roșca: E ceva ce n-am întrebat și ți se pare important? Apropo de ideea asta de leadership, de a conduce oameni?
Ovidiu Drugan: Mi se pare că ar mai trebui să subliniez faptul că șansele să faci, de unul singur, ceva la o scară mai mare sunt aproape nule. Trebuie să te ajuți de colegi valoroși. Și în asemenea momente, cu bărci multe, eu am norocul să am colegi extraordinari ca instructori, care preiau din sarcini, din griji, din managementul riscului de care vorbeam și reușesc să-l rezolve la nivelul bărcii, care este insula lor personală. La mine ajung doar situațiile puțin mai dificil de rezolvat, n-ajung toate. Dacă nu ar fi ei, rolul meu ar fi mult mai greu. Lumea mă compătimește: „Ai 240 de oameni de organizat”. Nu, eu am 10-15 instructori cu care trebuie să vorbesc și să colaborăm bine. Și atunci este extraordinar.
Andreea Roșca: Ce frumos. Într-adevăr, trebuie să ai grijă să fie oameni care să aibă grijă de oameni, care să aibă grijă de oameni…
Ovidiu Drugan: Exact.
Andreea Roșca: Mulțumesc foarte mult! E un gen diferit de conversație față de cele pe care eu le fac în general. Mi se pare că e foarte mult de învățat din cum faceți voi lucrurile. Și mă bucur, și îți mulțumesc!
Ovidiu Drugan: Mulțumesc și eu, Andreea! Și mulțumesc tuturor!
Resurse
Află mai multe informații despre Ovidiu Drugan:
De pe paginile sale de LinkedIn și Facebook, din prezentarea de pe setsail.ro sau din acest interviu-reportaj realizat de Business Magazin.
Citește acest interviu despre participarea la MasterChef, vezi prezentarea sa din emisiunea Imperiul Leilor sau urmărește-i prezentarea susținută în cadrul conferinței TEDxTârguJiu.
Citește și acest interviu cu Sorin Drugan, tatăl lui Ovidiu Drugan.
Mențiuni în conversație
