L-am întâlnit pe Octavian Pantiș într-o după-amiază, la el la birou. Pe la ora 4:00. În afară de noi doi, în sediul companiei lui nu era aproape nimeni. ”Oamenii nu lucrează aici cu program fix” spune. Își organizează munca așa cum consideră, pentru a crea rezultate și valoare. Octavian a fondat TMI România – biroul local al unei companii globale de consultanță – în 1999. În 2004, a fondat alături de soția sa, Mihaela Pantiș, compania Qualians, unul dintre cei mai mari furnizori de soluții de învățare și dezvoltare pentru piața românească.
La invitația lui, au venit în România două dintre figurile impresionante ale business-ului global, Jack Welch și Philip Kotler.
A creat, practic, piața locală de cărți audio de dezvoltare personală, cu trei producții care au stat mult timp în categoria ”best seller”: time management, change management și practical leadership. Cartea ”Musai List – Cum să îți organizezi timpul”, publicată în 2012, este și azi una dintre cele mai bine vândute cărți de business românești.
Ceea ce e cu adevărat interesant e legat de deciziile pe care le-a luat pentru business-ul și viața lui. ”Lucrez” spune ”jumătate de normă”. ”Suntem conștienți (Mihaela și cu mine) că dacă am fi investit 14 ore de muncă pe zi, business-ul ar putea fi mai mare.” Dar au hotărât să dedice timpul familei, să-și crească singuri cei trei copii și să lase echipei cu care lucrează mai multă decizie despre cum și cât crește Qualians.
”E o alegere” spune Octavian. Ideea aceasta, că a avea sau nu timp este o alegere, pare de bun simț. Dar, cumva, e genul de enunț care te enervează. Marea noastră majoritate n-avem niciodată timp și multe argumente pentru care nu putem face altfel.
În mai mult de 2.000 de ani, de când Seneca a scris prima oară despre managementul timpului (evident, conceptul ca atare nu exista atunci) în ”Despre scurtimea vieții”, pare că n-am învățat nimic. ”Nimic nu-l preocupă mai puțin pe omul ocupat decât cum să trăiască” scrie filozoful într-un dintre scrisorile sale.
Am vorbit cu Octavian despre timp, cum să alegem ceea ce este important, cum se aseamănă filozofia financiară cu cea de management al timpului și de ce o carte celebră despre curățenie a unei japoneze este un instrument minunat pentru a lua decizii legate de timp.
DESPRE A SPUNE ”DA” ȘI ”NU”. ”Ne dorim foarte multe lucruri, dar multe dintre ele nu ne sunt nici pe departe necesare.”
Sunt curioasă… Tu conduci un business destul de mare, ai trei copii, soția ta este și ea antreprenor, voi creșteți copiii, nu aveți bonă care să vă ajute. Care sunt principiile tale personale legate de timp?
Ți le spun cu drag, cu precizarea că ce merge pentru cineva e posibil să nu funcționeze pentru altcineva. Noi ne-am decis să reducem din timpul de lucru și să avem timp mai mult pentru familie și pentru copii, conștienți fiind că dacă am investi 14-16 ore pe zi în business, business-ul ar duce-o mai bine.
A fost o decizie greu de luat?
E o alegere. Probabil că nicio alegere nu-i perfectă. Nouă ne place mixul așa cum este. Business-ul are spațiu de creștere pentru că avem o echipă cu oameni super faini, unii dintre ei foarte ambițioși și, atunci, dacă ei vor să meargă înainte, le dăm tot ce au nevoie ca să meargă înainte cu firma. Nouă ne place să fim împreună cu copiii. Credem că e bine și pentru copii să fie crescuți de părinți.
Cred că e o temă pe care am regăsit-o foarte mult în cartea ta, “Musai list”, despre cum îți gestionezi timpul: trebuie să spui nu. Acesta este unul din lucrurile esențiale dacă vrei într-adevăr să ai control asupra timpului. Ai vreun sfat, niște principii, apropos de cum să decizi la ce spui da și la ce spui nu?
În primul rând, trebuie să spui da lucrurilor care sunt obligatorii: cu toții avem nevoie să câștigăm niște bani. Sunt lucruri din categoria impuse.
Acum, dacă astea impuse parcă ocupă toată ziua, atunci pe termen scurt o să le spun da, dar trebuie să mă gândesc în fiecare zi cum să fac să le reduc, să le automatizez, să devin mai eficient, sau cum fac să îmi doresc mai puțin. Pentru că ne dorim foarte multe lucruri, dar multe dintre ele nu ne sunt nici pe departe necesare.
Ai un exemplu în acest sens din viața proprie?
Cine nu vrea…? Un apartament nou, mai frumos? Poți dacă vrei, numai că trebuie să ai grijă să nu ajungi prizonierul apartamentului, al mașinii, al vacanțelor. Știi că îți spui ”ce bine ar fi să merg în Hawaii?”, doar ca să constați că un weekend la Sinaia poate fi la fel de bun?
Deci pe termen scurt nu ai cum să zici nu la astea impuse, care îți asigură un nivel decent de trai. Nu ai cum să spui nu la cele care sunt cerute de valorile tale, cum ar fi să ajuți pe cineva. Chiar dacă investești o jumătate de oră sau o oră, te simți mai bine, ești mai relaxat. Doar că în jurul nostru astăzi sunt un milion de tentații care toate vor să ne ia și timpul, și banii, și energia. De la apartamente și mașini, la vacanțe, proiecte noi, prieteni care vin cu propuneri sau mesaje care te îndeamnă să faci ceva sau altceva. Toate trebuie puse într-o balanță. Ce e important de subliniat în time management este că mai mult din ceva înseamnă automat mai puțin din altceva. Nu poți avea 30 de ore pe zi.
E un exercițiu despre timp care spune că dacă încerci să umpli un pahar cu pietre mari, pietricele și nisip, începi prin a pune pietrele mari, apoi pietricele și nisip. Dacă începi cu nisipul, nu o să mai ai loc de pietrele mari…
Exemplul acesta a fost popularizat de Steve Covey. Exemplul este foarte fain și treaba fiecăruia este să vadă care sunt pietrele mari, care trebuie să fie acolo, orice ar fi.
Ai include în categoria bolovani numai lucrurile care trebuie făcute pentru că ne plătesc facturile, sau și lucrurile care ne refac energia? Să citești o carte, o plimbare? Mi se pare că energia noastră nu se reface niciodată la 100% dacă nu…
…Sunt bolovani, cu două precizări: unii au mai mare nevoie de ele decât alții. Unii își iau energia din mulțumirea clientului, alții au nevoie zilnic de o plimbare. A doua precizare este că trebuie să avem grijă ca acestea să nu se transforme din relaxare în pierdere de timp.
Cred că diferența și aici este despre cât de bine ne cunoaștem noi pe noi, cred că intenția/motivația e importantă. Dacă motivația este “hai să fug de chestia asta”…
…Până la urmă, pe noi ne păcălim. Întrebarea este cum să fac să nu mă păcălesc pe mine? Poți să-ți pui o alarmă să sune, că să-ți semnaleze că s-a terminat pauza.
Fratele meu, în studenție, când era în sesiune, o oră învăța, o oră nu învăța. Și se ținea de programul acela foarte bine. Avea o super disciplină.
Ce reguli ai tu însuți legate de timp?
Ce prefer să fac dacă am deadline la un proiect marțea viitoare? Vreau să am proiectul gata cu două zile înainte. Acela devine deadline-ul meu. Câteodată, nu-l respect întru totul. Dar nici nu mi se întâmplă să fac proiectul seara la ora 22, dacă deadline-ul e a doua zi. De exemplu, când am un speech, să zicem mâine după-amiază de la ora 14, în seara asta am planul final cu privire la content. Și am un fel de regulă care spune că indiferent ce idee grozavă mi-ar veni mâine dimineață nu mai intră în speech. Pentru că poate părea bună atunci, la 10:15, dar poate nu se leagă bine cu întregul mecanism. Dacă ideea e faină, o notez și poate o includ data viitoare.
REZOLVĂ CE E IMPORTANT. ”Dacă nu ai tu o listă de priorități, ți le fac alții.”
Există un eseu foarte frumos, scris de unul dintre fondatorii Y Combinator. Vorbește despre două sisteme diferite de lucru: cel al managerului, bazat pe o agenda cu ședințe și intervale de jumătate de oră, și cel al creatorilor, care au nevoie de lungi intervale neîntrerupte pentru a face ceva de valoare. Există, oare, cale de mijloc între cele două?
Cred că e esențial să identificăm corect problema. Einstein zicea că dacă ar avea o oră să rezolve o problemă și-ar pierde 55 de minute ca să identifice corect problema și doar 5 minute să o rezolve, pentru că rezolvarea ar veni cumva de la sine. Programul acesta foarte strict poate părea ciudat pentru toată lumea… Time management nu înseamnă să fii un roboțel. Că nu e un semn bun pentru tine dacă ai agenda planificată la minut.
Ar putea spune despre tine că ai ajuns la un nivel de echilibru, unde toate merg perfect și ești super mulțumit cu ce faci în ritmul acela al tău de mic roboțel. Dar este de multe ori o fațadă în spatele căreia sunt niște probleme. Vedem în corporații oameni cu agenda plină care ar da orice să nu o aibă plină. Unii sunt fericiți cu o agendă planificată la minut, dar cei mai mulți ar prefera să nu o aibă așa.
Înapoi la oamenii creativi – sunt principii care se aplică și la intervale de timp de 20 de minute, dar și la cele de o săptămână sau două.
La ce principii te referi?
Să începi cu ce e mai important. Adică dintr-un “to do list” pe care unii îl au pentru o zi sau unii pentru 6 luni, unele par mărunte. Și ai tentația să începi cu ele, că le rezolvi repede. Așa ți se pare, că le rezolvi repede. Dar o să constați că, deși ai rezolvat 7 lucruri din 10 trecute pe lista, cele trei rămase sunt cele mai importante.
Brian Tracy spune ”Eat that frog”. Fă lucrurile grele sau importante. Principiul este valabil și pentru un “to do list” pentru o zi, și pentru 6 luni. Începi cu ce e mai important.
Ce altceva?
Altul este să te asiguri că pe “to do listul” tău există lucruri importante pentru tine, nu doar cele dictate de alții. Dacă nu ai tu o listă de priorități, ți le fac alții: deschizi emailul și o să găsești cel puțin 20 de lucruri… Te poți ocupa toată dimineața numai de emailurile acelea. De exemplu, lista aceea de cărți pe care vrei să le citești trebuie inclusă pe ”to do list”.
Mai e ceva?
Nu este un principiu dar îl putem formula ca un principiu. Dacă ai un sistem bine pus la punct, îți este mai ușor. Și când te întorci de la cumpărături trebuie să pui fiecare lucru la locul lui, nu le lași în punga de cumpărături. Doar că, în inbox-u tău, toate mailurile sunt la grămadă. Și documentele, la fel. Sistemul care ajută e pe foldere și cu lucrurile puse la locul lor. Sistemul îți asigură viteză de lucru, mai ales în momentele când ai nevoie de acele lucruri. De aceea principiul este “lucrează după un sistem”.
Faci undeva o comparație foarte interesantă între timp și bani. Spui că, în general, sunt patru categorii de oameni: sunt cei care cheltuiesc mai mult decât au, sunt cei care cheltuiesc tot ce au, cei care cheltuiesc mai puțin decât au și oamenii care sunt foarte zgârciți. Dacă am privi la fel folosirea timpului, ideal ar fi să fim în categoria a III-a, adică să nu faci tot ceea ce ai putea să faci. Explică puțin asta.
E un articol de blog care a pornit de la verbele can, may, must. Companiile multinaționale sunt conduse prin “may” și “must”. N-ai voie să faci aia, trebuie să faci ailaltă.
Dar, până la urmă, mulțumirea în viață îți vine din “can”, din ce știi/poți să faci. Și, de aceea, e foarte sănătos să-ți dezvolți continuu acest “can” în viață. De exemplu, să poți să-ți faci tu podcasturile.
Când vorbim despre bani, dacă ai o meserie care îți aduce niște bani și ești atent să economisești, atunci “can” înseamnă inclusiv că, dacă vrei, poți să mergi în vacanță pe Lună. Dacă vrei, poți să-ți cumperi o mașină mai scumpă. Dar faptul că poți să faci ceva nu înseamnă că trebuie să faci toate lucrurile acelea. Dacă te apuci să faci toate lucrurile pe care le poți face, ajungi să constați că nu te mai bucuri de niciunul dintre ele. Mesajul principal acolo era “lucrează ca să ai tot timpul ”can”-ul acela mai mare, ca să ai uși deschise dacă o să vrei ceva”. Și am pornit de la bani, pentru că e foarte ușoară comparația. Muncește să ai cât mai mulți bani, dar păstrează puțini bani deoparte. La fel e și cu timpul.
Adică să-ți păstrezi un timp când nu ai pus nimic în agendă?
Da, adică pot să-mi fac timp să mă văd cu cineva care nu stă în oraș decât două zile și cu care nu aș putea să mă întâlnesc peste 2 săptămâni? Pot să-mi fac timp, nu sunt un prizonier al timpului. Asta e o formă concretă de aplicare a principiului: asigură-te că, dacă vrei să faci A, B, C, poți să le faci. Dar bucuria e să știi că poți să le faci, chiar dacă nu le faci neapărat.
CREEAZĂ SPAȚIU. ”Principiul ei este să scapi de tot ceea ce nu aduce valoare”
Noi trăim cu toate lucrurile la limită: nemulțumirea este la limită, timpul este forțat la limită. Și simt că, din tot ce am vorbit până, acum reiese această idee – lasă spațiu, creează într-un fel sau altul spațiu. Și când vorbești cu oamenii și le spui cum să facă asta, care e primul loc în care începi să… De unde începi să aduci un pic de aer?
Ai surprins foarte bine ideea – lasă-ți spațiu în jurul tău. De unde începi? E utilă cartea lui Marie Kondo legată de cum să faci curățenie și ordine. Principiul ei este să scapi de tot ceea ce nu aduce valoare. Deci începi prin a elimina din lucruri. Numai când te muți dintr-un apartament în altul constați câte lucruri s-au strâns.
Dacă vorbim despre timp, adică, începem prin a elimina?
Da. De exemplu, nu pierde timpul citind ziarele, știrile importante oricum vor ajunge la tine. Astea sunt primele lucruri pe care trebuie să le dai deoparte – lucrurile neimportante.
Apoi sunt lucrurile care se întâmplă la serviciu și crezi că sunt importante, dar nu sunt. Fiecare companie are multe reguli de completare a rapoartelor, formularelor etc. Încearcă să nu completezi un raport și vezi dacă țipă cineva după el. Dacă nu țipă nimeni după el, e neimportant.
Întreabă-te ce vrei de la job. Vrei să ieși pe ușă la ora 17:00 cu treaba ta bine făcută, sau vrei să ajungi CEO în compania respectivă? Dacă vrei să ajungi CEO, atunci o să trebuiască să stai mai mult la birou, să te implici în mai multe proiecte. Dar dacă nu vrei treaba asta, extrage-te din tot felul de cc-uri, din nevoia de a comenta și din meeting-uri.
Cele mai multe companii sunt atente la bani, tot caută ”cost savings”. Dar cea mai mare pierdere este la timpul angajaților. Soluția nu este să ții oamenii 16 ore/zi la birou, ci să renunțăm la a le cere să-și ocupe timpul cu lucruri care nu adaugă valoare.
TENTAȚIA LUI MAI MULT. ”Cei care își gestionează bine timpul și-au ales o direcție”
Din experiența ta cu oamenii, ce fac oamenii care sunt într-adevăr buni în a-și gestiona timpul?
Se nișează, dacă pot spune așa. Adică nu vor să facă zece lucruri, ci vor să facă unul-două lucruri foarte, foarte bine. Tentația căreia îi suntem supuși mulți dintre noi este ”hai să o fac și pe aceea și pe aceea și un pic din cealaltă”. Dar Michael Jordan nu făcea și baschet și șah și altceva. Făcea doar baschet. Deci asta vedem la cei care își gestionează bine timpul – și-au ales o direcție, au găsit acea nișă.
Ce e o nișă? Intersecția a trei cercuri: îmi place, pot deveni foarte bun și este o nevoie undeva care o să se traducă în ceva bănuți pentru mine. Și asta e întrebarea pentru cineva care este într-o corporație, dar și pentru cineva care vrea să fie freelancer. Desigur, pot fi 2-3 direcții pe care sunt bun, dar dacă mergi pe toate nu o să fii de 10, ci de 7 și o să vină unul care e super nișat pe treaba aceea și o să câștige la fiecare pitch.
Dacă ne uităm la toate personalitățile, vedem oameni care s-au nișat pe o treabă și au devenit foarte buni.
Ceea ce nu înseamnă că atunci când ai ales un drum trebuie să devii unilateral, adică să faci ceea ce ai ales de dimineață până seară și să nu mai înveți despre nimic altceva…
Sigur că da. Dar tu știi că asta e calea principală, iar restul întră la capitolul dezvoltare personală. Și calea asta principală poate să dureze 1, 5, 10 ani… Și poate că o schimbi apoi.
Bine, acum un chirurg nu poate să-și schimbe calea principală, pentru că a investit 10-20 de ani în ea…
…dar ar putea să-i folosească puțină psihologie ca să înțeleagă omul pe care-l tratează. Ceea ce vreau să spun de fapt este că, pentru mine, a fost extraordinar de important să mă uit în alte domenii, dincolo de jurnalism. În sensul acesta spun că sunt pentru focus dar nu să devenim unilaterali.
Da, corect. Cu precizarea că nu toți putem fi Leonardo Davinci… Când îți alegi o cale, apare natural și nevoia de a te uita în stânga și în dreapta, să vezi cum ai putea deveni mai bun. Dar nici tu, și nici chirurgul, nu citiți cărți de psihologie ca să fiți psihologi de mâine. Pentru că, dacă te întrebi ”cum ar fi dacă m-aș face psiholog…” eu îți voi răspunde că “iarba nu e mai verde în cealaltă grădină”. Cel mai mare ucigaș de bucurie este să te întrebi: “ce ar fi fost dacă…?”
ÎNTREBĂRI ESENȚIALE. ”Dacă ar fi să retrăiești ultima săptămână, ai trăi-o la fel?”
Ai spus mai devreme că atunci când lucrezi cu oamenii, începi prin a-i intreba care e problema. Ce întrebări crezi că ar trebui să-mi pun ca să înțeleg mai bine ce mi se potrivește și, implicit, să câștig ceva timp?
O întrebare foarte bună pe care ți-o poți adresa ca să vezi ce ți-ar plăcea e așa: ai o întâlnire azi la 5 cu cineva, două ore. Și afli că întâlnirea respectivă nu se mai ține. În două ore poți să faci orice. Ce alegi să faci în aceste două ore? Când te trezești cu un pic de timp care nu este angajat în alte activități, ce ai face? Și dacă te uiți la ce aleg oamenii o să vezi că aleg activități care le solicită mintea sau care îi pun în compania altora. Sau lucruri precum cititul. Și, uitându-te la astea de mai multe ori, poți să înțelegi care sunt lucrurile care ți se potrivesc.
Alt mod este să dai cu capul. Adică din pățite. Într-o companie mare poți să faci treaba asta foarte ușor… Adică tu ești analist și te duci la o întâlnire care nu are legătură cu tine. Și, în timpul întâlnirii, vii cu o întrebare faină și vezi că ești bun la asta. Și așa ajungi să te ocupi de client service, să zicem.
Asta e despre a încerca să faci lucruri noi…
Da, expune-te la tot felul de lucruri. Un alt mod este ca, atunci când se încheie câte un semestru, să te întrebi ce ți-a plăcut cel mai mult să faci în acea perioadă. Dacă îți notezi ”what was high” și ”what was low” pentru tine, iar se conturează niște lucruri. Așa cum face Jim Collins. Dar putem face și noi, la scara noastră, aceste lucruri, să vedem ce ne-a plăcut și ce nu, ca să putem tria lucrurile, măcar la nivel mental. Deci astea sunt câteva moduri.
Să zicem că faci asta și constați că, de fapt, n-ai prea multă libertate să faci vreo schimbare…
Da. Dar încerci să crești timpul petrecut în experiențele care îți fac plăcere. Acestea sunt moduri în care ne putem da seama ce vrem. Și răspunsurile o să fie foarte diferite.
E ceva ce ne îngrădește, dar care e tot o construcție artificială. Paradigma despre cum arată munca și cum se prestează ea. Paradigma spune că munca e de la 9 la 5, de luni până vineri; începe când se termină facultatea și durează până ieși la pensie, după care ești liber din nou; munca e de X luni după care ai o perioadă de vacanță. Adică sunt niște șabloane care nu sunt date de la Dumnezeu, ci sunt inventate odată cu invenția muncii moderne. Și poate logica lor azi nu mai este valabilă, dar noi continuăm să lucrăm ca și cum ele ar fi scrise în piatră.
Acesta este unul din lucrurile care ar aduce o îmbunătățire radicală a vieții. Aceste obiceiuri nu mai sunt necesare. Sigur că solutia nu este să lucrăm de seara până dimineața. Obiceiurile acestea au fost împământenite o dată cu revoluția industrială. Vacanța de vara e foarte lungă de când copiii se întorceau acasă să-și ajute familiile la muncă. Azi, părinții constată cum copiii uită până în septembrie jumătate din ceea ce știau în iunie. De ce mai sunt vacanțele de vară? Pentru că e puterea obișnuinței.
Noi, de exemplu, plecăm cu copiii în vacanță la ski când nu e vacanță școlară, pentru că nu e așa de aglomerată stațiunea. Deci alegerea este la tine.
Nu-i interesant că libertatea are mai degrabă legătură cu cât de liber e în capul nostru?
Da. Sunt o grămadă de experimente pe care noi le prezentăm în cursuri. De exemplu, iei un acvariu cu pești și pui un perete de sticlă acolo și pui un pic de mâncare în partea cealaltă. Peștii se vor duce spre mâncare, dar nu au cum să ajungă la ea. Vor încerca de câteva ori și apoi vor renunța. După ce scoți peretele acela de sticlă și le pui mâncarea la îndemână, nu vor încerca să o ia.
Toate acestea le avem și noi: nu mai încercăm. De multe dintre ele nici nu ne dăm seama. Nu zice nimeni să nu muncești, dar fă-o după propriul tău plan, ritm.
Colaboram destul de des cu oameni care au fost în multinaționale și ne spun că munca în multinaționale a fost excelentă, au căpătat experiență acolo, dar nu mai vor să lucreze în multinaționale. Puțini dintre cei care ajung freelanceri se mai întorc într-o companie mare. Pentru că descoperă timpul. Și, la început, se simt vinovați că se plimbă la 3 după-amiază prin mall. Apoi se obișnuiesc cu ideea.
Până la urmă e cea mai prețioasă formă de libertate. Libertatea de a decide ce faci cu timpul, singura resursă care nu poate fi produsă. E ceva despre care nu te-am întrebat?
O invitație pentru fiecare ar fi aceasta: dacă ar fi să retrăiești ultima săptămână, ai trăi-o la fel, sau ai schimba ceva? Întrebarea e la fel de valabilă și pentru cei care conduc oameni: am un om în echip; dacă ar fi să-l angajez astăzi, l-aș mai angaja, sau nu?
Sigur că fiecare vom găsi câte ceva de optimizat, dar dacă ți să întâmplă să spui ”n-aș mai vrea nicicum să trăiesc așa” de mai multe ori la rând, trebuie să faci ceva.
Am citit recent un lucru interesant: nu e întotdeauna o corelație directă între numărul de ore lucrate și productivitate, nu merg întotdeauna în aceeași direcție. De multe ori, țările care au productivitatea cea mai mare sunt acelea care au un număr mai mic de ore de lucru.
Da, așa este. Numărul de ore pe care oamenii îl petrec la muncă nu e un indicator al valorii create. Oricine a zugrăvit o casă știe acest lucru: sunt muncitori care stau pe capul tău trei săptpmâni și sunt alții care știu exact ce au de facăut și termină în trei zile. Ce ai văzut la cei care fac repede și bine? Că e pregătit cu tot ce-i trrebuie, că lucrează cu instrumente și marfă bună. Ce ai văzut la ceilalți? Că ”hopa, stai că mai am de luat niște cuie…”, că ”n-am aia și ailaltă…”, că ”mai dau o dată ca n-a fost marfa bună…”. Așa e și la noi.
Partea care ne întârzie deciziile e că sunt prea multe decizii la noi: eu nu sunt mereu cel mai bun manager al meu sau cel mai bun consultant al propriei persoane.
Cărți despre care am discutat:
- Daniel Pink, Când: Secretele științifice ale momentului perfect
- Charles Duhigg, Puterea obișnuinței: De ce facem ceea ce facem în viață și în afaceri
- Jocko Wilink, Extreme Ownership: How U.S. Navy SEALs Lead and Win
- Robert Townsend, Up the Organization: How to Stop the Corporation from Stifling People and Strangling Profits
- Marie Condo, The Life-Changing Magic of Tidying Up: The Japanese Art of Decluttering and Organizing
- Seneca, Alt timp nu am
Alte referințe:
- Experimentul lui Stephen Covey legat de lucrurile care ne umplu viața: Big Rocks
- Jim Collins explică felul în care își evaluează munca și viața într-o minunată conversație cu Tim Ferris.
- Mai mult despre Octavian Pantiș: Qualians, LinkedIn.
