Acesta nu e genul obișnuit de școală. Horia Roman Patapievici deschide fiecare nouă serie cu discursuri, care sunt de fiecare dată fascinante, despre muzică, istoria artei, filozofie. În câteva zile, va vorbi noilor ”elevi” ai programului Erisma despre cum citim geopolitica pe hartă.

Școala Erudio e o școală pentru oameni mari, în care te întâlnești cu tine însuți, cu problemele tale, cu părțile tale mai bune sau mai întunecate. Mihaela Gînju, fondatorul și CEO-ul Erudio, spune că esența ei este ”autenticitatea educată”. Ce este autenticitatea? ”Omul autentic ia viața în serios în toate planurile ei. Nu arată mai mult decât ceea ce este, dar nici mai puțin.”

Într-o lume obsedată de productivitate, cifre și bani, în care nimeni nu mai este atent la aproape nimic, liderii companiilor din România vin în în programele Erudio (Erisma și Emeritus) pentru psihologie, discurs public, etică, morală, scriere sau cunoaștere de sine. Lucruri care par potrivite pentru alte vremuri, parcă. Dar, într-o lume care a evacuat omul din ecuația organizațiilor, sunt teme esențiale pentru leadership, până la urmă. Dacă oamenii buni și competenți nu se cunosc, nu pot exprima sensul și misiunea a ceea ce fac și nu pot clădi încredere, companiile nu merg nicăieri. 

Mihaela a fondat școala în decembrie 2005, împreună cu Liviu Papadima, Adrian Stanciu și Cosmin Alexandru. Ideea i-a venit ascultând (sau, mai bine zis, adormind la) discursurile unor manageri la o conferință. I-a luat doi ani să articuleze ce avea să fie Erudio și, când a început,  avea zero experiență în antreprenoriat. 

M-am gândit că dacă oamenii vor trece prin expriența acesta în care vor povesti despre ei înșiși și vor vedea cât de bogați sunt, se va crea un pol de încredere. Și asta ne face bine tuturor. Știi că aparții unei Românii care e ca tine. Și nu am nici o grabă. Așa ceva nu se face cu cifra de afaceri. Sunt pregătită să o fac toată viața și să nu fac rabat de la nimic din ce știu că le face bine.

Pe cât de serioase sunt temele școlii, pe atât de surprinzătoare este fondatoarea. Mihaela a crescut cu un bunic antreprenor – ”un om cu adevărat liber” – a jucat în teatru și film în copilărie, cântă în corurile bisericilor și cu Ștefan Bănică. Citește filozofie și pune în scenă piese de teatru în care joacă managerii și antreprenorii care vin la ea la școală. Și-a petrecut o parte importantă din viață în vânzări și este și azi foarte bună, mai ales ”pentru că mie îmi plac oamenii”. 

În ziua în care ne-am întâlnit pentru această discuție, avea de rezolvat ceva probleme administrative. Nu-i plac. Dar a învățat să așeze lucrurile în cutiile potrivite: când conduci un business, ai de făcut și contabilitate, și management și alte treburi pe care le include în capitolul ”etica datoriei”. Am vorbit despre acest echilibru între ceea ce iubești și ceea ce ”trebuie”, despre cum s-a născut Erudio, despre frică, încredere și arta de a trăi în acord cu propriile tale reguli. 

O lecție de vânzări

Erudio își are rădăcinile cu mult timp în urmă, când Mihaela a devenit șef pentru prima oară, la GTS Telecom, într-o echipă de vânzări cu trei oameni. Venea, așa cum spune, ”din școala lui Adi”. Adică de la Arexim, compania fondată și condusă de Adrian Stanciu. ”Școala lui Adi” o învățase lucruri despre oameni și vânzări pe care, asemenea oricărui șef nou, a încercat să le aplice. N-a mers. ”M-am apucat să citesc psihologie”. Era anul 2001. În încercarea de a fi un mai bun manager, a înțeles că ”dacă omul nu trece prin propria experiență, nu are cum să ajungă la niște concluzii. Nu poate face asta din sfaturi”. Așa că a croit experiențe. Unele ciudate, precum teatru la serviciu. 

Sunt două condiții ca să poți vinde în prima întâlnire: să te pregăteșți foarte bine, înțelegând domeniul, știind pe cine abordezi și cu ce se confruntă; și să te așezi în discuție într-o zona a dialogului, acolo unde eu te ascult până la capăt – nu doar că să vând.

Ce anume căutai când te-ai apucat să citești psihologie? 

Nu reușeam să mă înțeleg cu oamenii aceia. Fiind vânzători foarte buni, aveau succesul garantat; deci ceea ce făceau era bine din punctul lor de vedere. Și era bine. Dar mai erau lucruri pe care le-am fi putut face mai bine, în mintea mea. Mie mi se păreau evidente, dar ele nu erau evidente pentru ei.

Te poți gândi la un exemplu?

O vânzare consultativă, de exemplu, se face de cele mai multe ori într-o singură întâlnire. Pentru că în a doua semnezi. Sunt două condiții ca să poți vinde în prima întâlnire: să te pregăteșți foarte bine, înțelegând domeniul, știind pe cine abordezi și cu ce se confruntă; și să te așezi în discuție într-o zona a dialogului, acolo unde eu te ascult până la capăt – nu doar că să vând. 

Când am ajuns eu cu teoria mea la ei mi-au zis ”pleacă fată de aici!” (râde cu poftă). Mai târziu, râdeam în hohote auzindu-i pe cei vechi spunându-le celor noi că o vânzare bună se face în prima întâlnire.

Ce-ai înțeles în acești ani în care ai tot citit? 

Mi-am dat seama de felul în care funcționăm și de unde vine lipsa noastră de încredere. Mulți oameni care mimează succesul sunt niște oameni foarte fragili și emotivi, de fapt.

Am început să înțeleg de unde vin toate lucrurile. Problemele, așa cum le-am intuit eu, vin din faptul că pe noi nu ne-a întrebat nimeni cine suntem și în ce credem, nu am avut de exprimat o opinie. Dacă încercăm să ne spunem opinia, încep să ne dârdâie genunchii. Nici școala și nici părinții nu ne-au crescut în acest sens. La școală trebuia să fii obedient… 

Deci ai inventat piesele de teatru la muncă…

Da. Când echipa s-a mărit, mi-am dat seama că nu mai este de ajuns să vorbim unu-la-unu. Am început să facem teatru. Nu știam de unde să-i apuc și trebuia să-i scot din cochilie… (zâmbește, ca și cum și-ar justifica decizia, oarecum neobișnuită. Ce altceva era să facă??)

Povestea este că nu prea știi cum arată oamenii pe dinăuntru, dacă ești la serviciu. Pe prieteni ajungi să-i cunoști în timp, pentru că trăiești cu ei întâmplări de viață și începi să le înțelegi fibra. Dar la serviciu nu e același mediu. De fapt, nu știi ce e în spatele cochiliei. Teatrul te ajută, că e cu vorbe.

Ce făceați?

Improvizație, spectacol de teatru pe care o dată l-au și scris. Dar nu numai teatru. Le dădeam să citească o carte, ce îmi plăcea mie în perioada aceea. Aveam termen de citit două săptămâni și, când ne întâlneam, discutam despre carte. Fiecare cu ce îi trăznea. În fond, când îți exprimi opinia, te arăți pe tine. Cum nu era parte din job și nu le dădea nimeni note, lumea era foarte bucuroasă să vorbească. Și din ce vorbeau își dădeau seama că au căderea să vorbească, că toți avem o minte și un suflet și fiecare are unghiul lui din care privește viața. Unul vede ceva într-o carte sau un joc, altul vede altceva. Iată ce interesant! Nefiind în planul competitiv ci în plan artistic, nu avea să fie altfel decât mișto. 

Asta cu obligatoriu e de reținut. Eu ceea ce știu că-i bine să fac, fac să fie obligatoriu.

Deci aveau de făcut teme obligatorii, dincolo de job?

Asta cu obligatoriu e de reținut. Eu ceea ce știu că-i bine să fac, fac să fie obligatoriu. Trebuiau să vadă piese de teatru, filme.

Din ce ieșeau din cochilia lor, din aia începea să le placă de ei și abia de acolo putem să le spun: “măi copile, vezi ce mișto eșți?”. Că nu trebuie să fii cineva ca să îți placă de ține sau să le placă colegilor de tine. 

Cum i-a ajutat teatrul să fie mai buni în vânzări, până la urmă? 

Lor le era frică să se întâlnească și stea de vorbă cu directorul general de la client, că nu erau și ei cineva. Directorul general avea 50 de ani, ei aveau 25 de ani, se duceau acolo, vorbeau despre produs și plecau. Vânzarea nu se face așa, ci doar când construiesc încrederea de la om la om. Iar ei nu știau cum să fugă mai repede de la întâlnire. Îi înțelegeam, pentru că așa am fost și eu. 

De aici am început să construiesc jocuri de rol, cum se fac la cursurile de vânzare. Apoi am făcut curs de modele de business, pentru că spuneau că nu știu să pună întrebări, că nu știu business.

E ciudat pentru un vânzător să spună ”nu știu”…

Eu am înțeles, din toată experiența mea, că atunci când nu știi nimic mai bine asculți. De 25 de ani ascult. Când mă duc undeva și nu știu, le cer să-mi spună ce am găsit acolo.

Nu crezi că oamenii se așteaptă să vii cu lecțiile făcute? 

(ridică un pic tonul, ca și cum aș fi spus o aiureală) Ce lecții? De unde știu eu unde îl găsesc pe acel om, în ce situație a vieții lui personale și de business? La curs te învață că omul are o agenda personală și una de business. Pe naiba! Nu știe. Omul știe că e nervos. De cele mai multe ori, viața e ca un fluid. Omul acela nu are o agenda pusă pe puncte.

Eu am înțeles, din toată experiența mea, că atunci când nu știi nimic mai bine asculți. De 25 de ani ascult. Când mă duc undeva și nu știu, le cer să-mi spună ce am găsit acolo.

Cum se naște o idee de business

Ideea Erudio s-a născut, asemenea multor idei inovative, din observație: te uiți cu atenție la lumea din jurul tău și realizezi că e o problemă pe care ai putea să o rezolvi. Sau să încerci, măcar. 

S-a întâmplat să ajungă la o conferință unde a auzit vorbind directori de companii, altfel oameni competenți. ”Sala dormea”. Acolo, spune Mihaela, i-au venit ideile care stau la baza Erudio: o programă care să-i treacă pe oameni prin experiența vorbirii în public, a scrierii, a autocunoașterii. Așa cum făcea la ea la firmă, dar la un alt nivel. Doi ani, ideea a stat la dospit. 

Erudio s-a născut în 8 decembrie 2005 și, de atunci, mai mult de 500 de lideri au trecut prin programe. Mihaela îi știe pe toți pe nume, chiar dacă uneori nu le știe nici funcțiile, nici companiile. Când oamenii își încheie școala cu discursuri despre de ce merită viața trăită, nici măcar nu e important ce scrie pe cartea de vizită.

Mintea noastră este bombardată din toate părțile. Dacă ai o întâlnire importantă, nu te ridici din fața calculatorului sau dintr-o discuție și te duci în altă discuție. Nu te duci dintr-o ședință la altă ședință.

Pentru fiecare clipă pe care o deschizi trebuie să fii un om proaspăt.

Deci te-ai întors de la conferința respectivă și te-ai gândit…?

(râde) Vreo doi ani. 

Ce ai făcut timp de doi ani?

În fiecare seară îmi mai venea câte ceva în cap legat de ideea asta. Dar, până nu mi-a spus Doruțu (soțul Mihaelei n.a.) că dacă îi mai vorbesc o dată de chestia asta dorm pe preș, nu m-am urnit. ”E gata, ieși afară și fă-o!” mi-a spus. Și am dat piept cu realitatea.

Doar de atât a fost nevoie, să-ți spună soțul tău du-te și fă-o?

Era gata. De fapt, în acești doi ani, am articulat în minte programul. Eu am traversat experiența de leadership o dată ca experiență reală și apoi reflectând în acești doi ani la ceea ce mi s-a întâmplat. Și am conceptualizat, asta am făcut. De la nivel de amintire, am încercat să găsesc principiile. Mi-a luat doi ani să găsesc principiile, dar le-am găsit.

Ce este un principiu?

Să fii prezent, de exemplu. Mintea noastră este bombardată din toate părțile. Dacă ai o întâlnire importantă, nu te ridici din fața calculatorului sau dintr-o discuție și te duci în altă discuție. Nu te duci dintr-o ședință la altă ședință. 

Pentru fiecare clipă pe care o deschizi trebuie să fii un om proaspăt. Acel om al acelei clipe. Dacă vii cu bagaj, nu o să funcționezi, nu va ieși nimic. Trebuie să înțelegi că între două întâlniri, sau înainte de o întâlnire importantă, te retragi și te reculegi. Și apoi, invers, de la liniște te reconectezi la cum sunt îmbrăcată, în ce zi sunt, cu cine mă întâlnesc, de ce… Și ultimul gând, nu uita… pune-ți un zâmbet pe față, că te întâlneșți cu un om. Trebuie să fii proaspăt și tu și să-i transmiși și lui prospețime, dacă vrei să porneșți de undeva. Dacă vrei să te întâlnești cu adevărat cu el.

Care era esența a ceea ce ai căutat în acești doi ani? Ce ai vrut să construiești?

O școală în care te întâlneșți cu problemele omenescului, mai ales ale tale, le cunoșți, te împrieteneșți cu ele și le arăți. Căci nucleul nostru e autenticitatea educată.

Ce este autenticitatea educată?

Omul autentic e omul care, în primul rând, ia viața în serios – pe a lui și pe a altora – în toate planurile ei. Nu arată mai mult decât ceea ce este, dar nici mai puțin. E foarte important.

E conștient de limitele lui și de potențele lui. Dar cel mai important este să-ți iei viața în serios. Adică să înțelegi că a iubi e un lucru serios și să o faci serios. Când faci o meserie, să o faci serios. A spune ce crezi când e momentul, e un lucru serios.

Serios înseamnă că e om cu principii, cu valori, cu proiecte de viață, omul care-și gândește viața.

Dacă nu dai spațiu să încerce să-și exerseze opinia, (managerii) o să moară cu gândurile lor. Și o să vină unul de la PR să-ți explice el ce vrea compania aceasta. Nu compania vrea ceva, ci oamenii care o construiesc. Aceștia care au dovedit că pot face lucruri, de la aceștia vrei să înveți. Un lider e obligat să vorbească.

Ești obligat să-ți reprezinți compania, dar cu ideile tale. Nu te trimite nimeni cu ideile companiei.

De ce este atât de important acest lucru, această capacitate de exprimare?

Pe mine m-a enervat la conferința aceea următorul aspect: cei doi vorbitori sunt doi prieteni buni de familie de-ai mei. Sunt oameni foarte buni profesional și au un bun caracter. După mine, genul acesta trebuie să conducă lumea, chiar vrei să afli ce e în mintea lor. 

Ori, dacă nu le dai spațiu să încerce să-și exerseze opinia, o să moară cu gândurile lor. Și o să vină unul de la PR să-ți explice el ce vrea compania aceasta. Nu compania vrea ceva, ci oamenii care o construiesc. Aceștia care au dovedit că pot face lucruri și care au marcat oameni în jurul lor și au pus niște business-uri pe picioare – de la aceștia vrei să înveți. Un lider e obligat să vorbească. Să vorbească, nu să se bâlbâie.

Ești obligat să-ți reprezinți compania, dar cu ideile tale. Nu te trimite nimeni cu ideile companiei.

Până la acel moment, nu aveai nicio experiență de antreprenoriat. Aveai un job bun. Ce ți-a dat curajul sau convingerea că ideea asta, oarecum neobișnuită, o să-ți iasă?

(se gândește puțin, apoi răspunde pe un ton jucăuș) Mie mi-a fost foarte clar că e un curs extraordinar. (râde, nu se poate abține să facă o poantă) Tot ce îmi place mie e extraordinar… 

(redevine serioasă) Dar ce m-a determinat să fac proiectul acesta, să intru în antreprenoriat, este că mi-am dat seama că pot să construiesc încredere. Și asta mi s-a părut o temă bună de viață. M-am gândit că oamenii care vor intra în programul acesta se vor cunoaște între ei și vor avea încredere unii în alții. Și că vor deveni din ce în ce mai mulți. 

Erai angajat și aveai zero experiență în antreprenoriat. Ce a fost cel mai greu?

Nu mi-a fost deloc greu, pentru că ține de felul omului. În plus, bunicul meu a fost antreprenor, a avut o prăvălie de coafură, toată viață lui. În București. La 70 de ani a făcut o semi-pareză și a trebuit să-și vândă prăvălia. Cânta la chitară, era câștigător la consursul saloanelor de dans. Întotdeauna ne-a dat banii doar pe datorie, de la el cadou nu primeai. Eu am respirat lângă bunicul. Bunicul era liber. Nu știu să spun cum, dar știu că am trăit lângă un om liber care muncea 12 ore pe zi. Cred că lucrurile acestea se sădesc undeva. De la el am învățat manualitatea. (se gândește, apoi enumeră pe degete) Știu să pun bigudiuri, să sap, să pun răsaduri, să cos – tapițeriile din casă sunt făcute de mine – repar fotolii. Faptul că îți folosești mâinile îți dă încredere în tine. Am cântat pe scenă toată viață mea. Scena este spațiul fricii. Sunt confruntată cu frică în doze mari. Nu îmi mai e frică să îmi fie frică.

Am cântat pe scenă toată viață mea. Scena este spațiul fricii. Sunt confruntată cu frică în doze mari. Nu îmi mai e frică să îmi fie frică.

Cât de greu ți-a fost să-i convingi pe Adi Stanciu și pe Cosmin Alexandru?

Deloc. Le-a plăcut la nebunie. Am zis că mor când mi-a zis Adi că-i place ideea mea. I-am propus să o facem împreună. Primul om cu care am vorbit a fost Liviu Papadima. Totuși, e un program de educație. Liviu mi-a validat ideea.

Ți-a fost teamă vreun moment?

Sigur că mi-a fost… Păi întâi mi-a fost frică de ce o să zică Adi Stanciu. Apoi am făcut un eveniment de lansare și după mine a vorbit domnul Liiceanu. Putea să vorbească și înainte și după, era la fel de rău, pentru că îmi era teamă de el.

Erau prezenți vreo 200 de manageri, profesori, lume luminată. Și Cosmin a vorbit în deschidere și m-a introdus pe mine. Cât a vorbit Cosmin, au început să-mi clănțăne genunchii atât de tare încât îi auzeam. (pauză, parcă ar retrăi momentul. Zâmbește, cu oarecare uimire) Știi, eu nu am fost niciodată foarte slabă… Nu știu cum puteau să clănțăne. Urma să ies în față să le spun oamenilor să vină la școală mea, unde o să-i învăț să vorbească fără emoții. Am crezut că mor. 

Apoi am mers să povestesc despre program și le-am vorbit despre miezul conceptului. Stabilisem deja, în mintea mea, că ce-o ieși, o ieși. Celor din prima serie le-am spus din primul moment că ceea ce facem acolo e nou, că nu a mai făcut nimeni. Cu Dumnezeu înainte!

Erisma a avut sau are ca profesori pe Oana Pelea, Aurel Titieni, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu sau Horia Roman Patapievici. Ce le-ai spus ca să fie de acord să facă lucrul acesta?

Ce ți-am spus și ție. Ce se putea întâmpla mai mult decât să zică ”da” sau  ”nu”? Eu aveam de vândut o idee. Dacă se întâmplă să fie, va fi. Dacă ți se spune ”nu”, te duci la treburile tale.

Au zis că sună foarte interesant și o să încerce. Deci astea erau pragurile: dacă vor vrea profesorii și dacă vom vinde. Și frică mi-a fost de fiecare dată, în fața fiecărui moment. Acum, retrospectiv, o treabă pe care o știu este că, atunci când e să fie, e. Poate că dacă dădeam drumul acestui program cu un an înainte sau după doi ani, nu era timpul lui.

Ce se putea întâmpla mai mult decât să zică ”da” sau  ”nu”? Eu aveam de vândut o idee. Dacă se întâmplă să fie, va fi. Dacă ți se spune ”nu”, te duci la treburile tale.

Au fost momente în care să crezi că nu va merge, să nu mai vezi luminița?

În mod evident, a fost criza. (se gândește, ca și cum s-ar întoarce în timp, în 2008) Nu știam dacă o să mai am business. Atunci a sărit comunitatea și a zis “orice ar fi, nu te lăsăm”. Au spus că o să facă în așa fel încât măcar un loc pe an să am și de la compania lor, ca să nu opresc programul… Acel moment a fost o piatră de hotar, a arătat că are valoare pentru ei… Am simțit că nu e toată greutatea la mine, că oamenii au luat programul acesta în viața lor și au grijă de el. 

Proiectul acesta are o viață a lui. Eu îl tratez că pe un om care s-a născut pe 8 decembrie 2005. Și îi respect personalitatea și hachițele și am grijă de el ca de un om.

Teoretic, orice antreprenor caută un model scalabil, care să crească. Modelul vostru, cu câteva zeci de ”clienți” anual, nu este. Te-ai gândit vreodată la asta? Ai fi vrut să crească? 

Nu. Nu poate fi scalat și nu sunt nici eu structura aceea. Când lucram în corporație, au vrut să-mi dea un business de retail să-l conduc. Când m-am apucat de el, mi-am dat seama că principiile de la retail se bat cap în cap cu principiile de la business-to-business. Aici gândeșți statistici, și aici gândești per oameni. M-am dus la șeful meu și i-am zis că nu pot: ”dacă mă pui să fac proiectul acesta se va instala o schizofrenie în capul meu. Cu jumătate de creier să gândesc statistici și cu cealalată jumătate să mă gândesc la om”. Cu această experiență mi-am dat seama că eu sunt mamă, matcă, eu sunt cuib.

Am avut ocazia să mă cunosc. Dacă scalez, nu mai pun omul în centrul universului. Și aici funcționez eu bine.

Erisma învață oamenii să meargă înapoi la ei în companie cu cine sunt ei ca oameni, să lase să se vadă latura personală, să exprime emoție. Creezi că e o greșeală când ni se spune că lăsăm la ușă partea personală când intrăm la job?

Eu îți spun un singur lucru: Paul Zak a studiat 20 de ani fenomenul încrederii. A scris o carte, care se numește “Molecula morală”. Toate cursurile de vânzare pe care le cunosc eu vorbesc despre cercul virtuos al încrederii. Care începe prin a da încredere. Și asta este emoția, cu asta operăm în business. Intuitiv, așa ar trebui să faci. Ca eu să merg pe mâna șefului, care mi-a zis că are încredere în mine, ar trebui să-l cunosc un pic ca om. Și, atunci, cum să elimini relația personală din business? Ai înnebunit? În business toată ziua faci lucruri noi. De ce se blochează companiile? Că oamenii nu vor să încerce lucruri noi. Pentru că nu au de gând să aibă eșecuri.

Ce spune ”Molecula morală”?

Paul Zak a plecat de la o idee: nu cumva avem ceva la nivel molecular, adică nu cumva morala este în structura noastră moleculară? Și a găsit. Este oxitocina.

Până la studiile lui, despre oxitocină se știa doar că se declanșează în cantități mari la femei în momentul în care nasc, ca să se apropie de copil. El s-a întrebat dacă nu cumva crește nivelul oxitocinei când primești încredere. Și așa este: în momentul în care cineva are încredere în tine, ești topit. Devii bun, moral… La încredere răspunzi cu ce ai mai bun în tine.

Încrederea se instalează pe un pat al empatiei, iar empatia înseamnă a-ți păsa de celălalt. Tipul acesta de empatie ține de un anumit fel de a fi. Prin urmare, șefi cărora nu le pasă de oameni nu ar trebui să existe.

Mi-am dat seama că eu sunt mamă, matcă, eu sunt cuib. Am avut ocazia să mă cunosc. Dacă scalez, nu mai pun omul în centrul universului. Și aici funcționez eu bine.

Cum să trăiești după propriile reguli

Cel de-al doilea program al școlii, Emeritus, a determinat-o pe Mihaela să iasă mult în afara cercului ei de cunoștințe și confort. Este un curs despre conducerea prin valori, predat de nume precum Andrei Pleșu, Emil Hurezeanu sau Vintilă Mihăilescu. 

Ca să construiești ceva nou, această ieșire este obligatorie. Dar, spune Mihaela, trebuie să te pasioneze. Pasiunea, însă, nu e ceva dat, ea vine pe măsură ce avansezi într-un domeniu. Există, se pare, trei condiții pentru a trăi după propriile reguli: să te cunoști, să știi că unele lucruri sunt obligatorii și să te acomodezi cu ideea de etică a datoriei. 

Operăm cu sisteme de credințe pe care nu le mai verificăm. De exemplu, într-un fel o să judece sensul vieții un om care crede în viața de apoi, față de un om care crede că totul se sfârșește aici. Astea sunt credințe la care nu te mai întorci, nu mai cercetezi. Sunt la fel de valabile sau false ca oricare alta.

Bucuria de a învăța și a nu ști răspunsurile, de a-ți bate capul, este, cred, esențială ca să poți lucra cu profesorii cu care lucrați voi. Sau ca să faci o programă care include noțiuni precum smerenie, preocupare de sine, valori, etică sau binele comun, așa cum este cea de la Erisma. Cum și de unde înveți?

În ultimii ani, de când am lansat Emeritus, am ajuns să citesc ce nu-mi imaginam vreodată că o să citesc, filosofie în speță. Mi-a fost foarte frică că nu o să înțeleg, că nu o să mă ducă capul. Pe de altă parte, nu mă puteam da deoparte. Chemi niște profesori și despre ce vorbesc ei dacă tu nu le spui despre ce? Dacă tu nu faci legătura dintre leadership și obiectul lor de activitate? 

Am citit toate cărțile pe care Horia (Horia Roman Patapievici n.a.) le-a dat în bibilografie. Și stai să vezi ce nu știu încă – enorm (râde și gesticulează ca pentru a sublina că asta este, asta e regula jocului). Cu Emeritus e cam așa: mă duc la cursuri, apoi citesc, apoi iar curs, iar lectură. Am nevoie de mult timp pe zi să cuget la ce facem la curs, pentru că totul e încă în construcție. La Erisma, aveam experiență nemijlocită. Aici, trebuie să citesc, să cuget, să analizez. Citesc, am caiete deschise pe teme.

Ai o metodă anume pe care ai creat-o care să te ajute să aborbi atâta cantitate de informație?

Citesc și notez ideile. Când l-am citit pe Paul Johnson, ”Istoria Iudeilor”, am citit primele două capitole cu Biblia în paralel. E prima oară când o înțeleg. După aceea o citesc cu cărțile de referință. Pun pauză, caut ideea și mă duc să caut în cărțile de referință. Citesc cu creionul pe hârtie și apoi mă gândesc mult la ele.

Cum organizezi notițele, ca să le poți regăsi?

Îmi scriu notițele pe capitole: despre generozitate, despre invidie, putere, răbdare. Pun citatele care m-au marcat, cartea, pagină. Le scriu de mâna pe caiete.

Care este una dintre temele care te preocupă zilele acestea?

Mă interesează, de exemplu, istoria ideilor. Cum s-au născut ideile în capetele oamenilor și ce e în spatele afirmațiilor pe care le facem azi, pe ce filieră vin: grecească, evreiască, asiatică… Cum s-au întâlnit la un moment dat, cine pe cine a influențat.

Operăm cu sisteme de credințe pe care nu le mai verificăm. De exemplu, într-un fel o să judece sensul vieții un om care crede în viața de apoi, față de un om care crede că totul se sfârșește aici. Astea sunt credințe la care nu te mai întorci, nu mai cercetezi. Sunt la fel de valabile sau false ca oricare alta.

Întrebarea este de unde vin aceste credințe care ne ordonează viața, alegerile și deciziile. De multe ori, nu sunt nici mănar conștiente…

Da. De exemplu, la greci, lumea a apărut, nu s-a născut. La evrei lumea s-a născut prin creația lui Dumnezeu. Și lumea azi, care nu mai citește și nu mai cugetă, poate să spună că nu mai crede în Dumnezeu pentru că e rău. În mitologia grecească, însă, oamenii nu contează. Zeii nu pot să-i sufere pe oameni. În mitologia ebraică, Dumnezeu are contract cu mine. În creștinism, Dumnezeu mă iubește.

Tipul acesta de afirmații îți dau un sistem de credințe după care trăiești. Pentru că în funcție de ideile din care mă extrag, îmi proiectez viața într-un anume fel.

Cât de mult timp aloci pentru învățare și genul acesta de reflecție? Și cum faci rost de el, atâta timp cât ai o companie de condus?

Păi… Dacă n-ar trebui să fac management, cred că aș face doar asta două ore pe zi. Pentru mine, acest timp e esențial, pentru că așa sunt construită, asta mă hrănește. Și dacă n-aș înghiți lucruri din acestea, nu aș putea să mă apropii de profesori. E o lume care mă fascinează și asta mă ajută să mă împac cu răgazurile mele. Lumea se simte vinovată dacă stă în tihnă.

Mi-ar plăcea doar să stau și să citesc și să cuget, dar trebuie să fac și management, comunicare, care nu sunt în natura mea.

Cum împaci managementul, care nu este în natura ta, cu aceste răgazuri esențiale?

Am pus ceea ce am de făcut ca manager și antreprenor sub etica datoriei. Datoria e datorie, nu cred că a făcut cineva vreo pasiune pentru datorie, dar ține de coloana verticală a fiecăruia dintre noi. Ceva pragmatic, un proiect pe care-l mișc. Doar că trebuie să le ții într-un balans. Să ai o afacere înseamnă inclusiv că trebuie să îți faci datoria de administrator, nu să-ți plouă în gură după ea. Chiar dacă e compania ta. 

Îmi place să vând, să mă întâlnesc cu oamenii, dar uite că trebuie să merg acum la contabilitate… Știu că mă duc câteva ore pe lună acolo, discut lucrurile care mă interesează, le pun într-un program și gata. 

Uite, diseară, de exemplu, se închid toate ușile în casă pentru că eu am de citit Hamlet. Trebuie să-l termin mâine. Asta înseamnă că o să-mi pun ceasul să sune la 4:30 mâine dimineață, ca să mă asigur că până la 6:30, când se trezește toată casa, voi termină de citit Hamlet.

Am pus ceea ce am de făcut ca manager și antreprenor sub etica datoriei. Datoria e datorie, nu cred că a făcut cineva vreo pasiune pentru datorie, dar ține de coloana verticală a fiecăruia dintre noi. Ceva pragmatic, un proiect pe care-l mișc. Doar că trebuie să le ții într-un balans. Să ai o afacere înseamnă inclusiv că trebuie să îți faci datoria de administrator, nu să-ți plouă în gură după ea. Chiar dacă e compania ta.

Deci toate sunt așezate în ordine, cu program, ca să nu se răspândească peste tot?

Da. Lucrurile nu trebuie să se amestece. De orice m-aș apuca, închid bucla.

Dimineață, dacă nu am de citit, fac tot ce ține de operațional, că am cel mai mare bum de energie. Pe la 10:00 încep să-mi tremure mâinile. Reacționez fizic la “trebuie”. Adică fac numai dacă e ceva ce trebuie făcut și atunci fac meditație, respir. Și, astăzi, rup o filă din viață mea și scriu contracte.

Nu mi-am pus email, facebook sau whatsapp pe telefon; și, când mă așez la calculator, respir adânc, că mă apuc de treabă. Și asta fac în câteva rânduri pe zi.

Dincolo de asta, am grijă să-mi sun prietenii. Mi-am dat seama că viața te fură și nu e în regulă. Prietenii trebuie să ți-i ții aproape. Dacă mă duc la un spectacol mă întreb cui i-ar plăcea. Cu ocazia aceasta, îi și adun și îi și văd.

Cum ai ajuns să te cunoști atât de bine, să știi ce anume îți trebuie și de unde să iei ce ai nevoie?

Artele te obligă să te uiți în sufletul tău. Dacă asculți muzică, de exemplu, care este un lucru absolut gratuit, nu se poate să nu-ți placă ceva. Când îți place, rămâi acolo, mergi mai departe, alimentezi acel filon. Începe să te pasioneze și e genul de pasiune care nu costă nimic. Dar cere antrenament, până ajungi să te fascineze, să-ți plouă în gură… 

Există o idee, citat, gând care te ghidează și te ajută când mai pierzi busola sau când îți este greu?

Da. Să faci maximum ce poți cu ce-ți oferă viața. Și ce nu iese, nu iese. Și să aibă sens ceea ce faci. Dacă nu înțeleg sensul a ceea ce fac, nu aș ști să fac. Întâi mă așez și caut sensul. Despre ce e vorba? La ce servește? După care, a face maximum înseamnă și un anumit tip de consecvență. Odată ce ai asumat că faci asta, o faci cu consecvență, eventual până o vezi finalizată.

_______________

Ce să explorați mai departe:

1. O conversație cu Adrian Stanciu despre cum conducem oamenii și organizațiile după modele care nu mai au legătură cu realitatea. Managementul, așa cum îl știam, a murit. 
2. Ce se întâmplă în organizații și în managementul lor și de ce oamenii sunt adesea nefericiți și rezultatele slabe. O conversație cu Dorin Bodea despre mediocritatea și incompetența de la vârf. 
3. Dragoș Anastasiu, fondatorul Eurolines, despre cum te împaci cu tine însuți și își găsești propria definiție a succesului.