Două povești improbabile și un antreprenor care a schimbat jocul în educație

Călătoria care a adus-o pe Wendy Kopp din America la București a durat 25 de ani. În 1990, a fondat Teach for America, o organizație care recrutează cei mai buni absolvenți de facultate pentru a preda în cele mai năpăstuite școli din Statele Unite. Din 2007, modelul s-a extins în toată lumea, iar profesorii Teach for All lucrează azi pentru milioane de copii din comunități sărace din 35 de țări. Săptămâna trecută, când Teach for Romania a sărbătorit primul an al primei generații de profesori, Wendy Kopp a fost în sală pentru a aplauda împreună cu copiii, dascălii, partenerii și fondatorii, Ionuț Soleanicov și Corina Puiu. Am vrut să știm cum a fost călătoria, așa că am întrebat-o.

A început în 1989, cu o întrebare care nu îi dădea pace: de ce noi, absolvenții celor mai bune facultăți americane, suntem vânați de toți bancherii și de toate marile corporații, dar nu suntem recrutați la fel de agresiv pentru a preda în cele mai sărace școli din țară? Pentru un absolvent de Princeton – una dintre cele mai bune școli din lume – întrebarea pare absurdă. Wendy Kopp face parte din ceea ce americanii numesc “generația eu”, copii despre care se presupunea că au unicul vis de a termina facultatea pentru a lucra la una dintre marile companii de pe Wall Street. “Această etichetă nu mi-a părut niciodată interesantă. Simțeam că fac parte dintr-o generație care căuta cu disperare un mod de a schimba ceva în lume” spune Wendy Kopp într-un interviu pentru Inc.com.

Teza ei de absolvire a fost proiectul Teach for America, o organizație care selectează cei mai buni absolvenți pentru a preda, timp de doi ani, în cele mai dezavantajate comunități din Statele Unite, acolo unde copiii născuți în sărăcie au doar o treime dintre șansele celorlalți de a absolvi liceul, și doar unul din zece ajunge să termine un colegiu (echivalentul primilor trei ani de facultate). Wendy avea 21 de ani, convingerea că e posibil și nicio idee despre ce înseamnă în viața reală.

După două decenii și jumătate, cei 50.000 de alumni și profesori Teach for America au schimbat viața a milioane de copii. Mai mult de două treimi dintre ei rămân în sistem după cei doi ani de predare în școli și devin lideri și avocați ai schimbării sistemului de educație. Iar în 2007 Wendy a fondat Teach for All, ca răspuns la dorința a zeci de antreprenori sociali din toate colțurile lumii de a prelua modelul. Rețeaua globală acoperă azi 35 de țări, ultimele pe listă fiind Armenia și Haiti.

***

România? Fără îndoială. Ionuț Soleanicov și Corina Puiu, fondatorii Teach for Romania, au dat în 2013 o pauză unei cariere potențial strălucite în business pentru a începe o aventură imposibilă. În acel moment, legislația din România nu permitea nimănui să ajungă la catedră – indiferent de școală și de nivel – fără studii și masterat în educație.

În noiembrie 2013, când l-am întâlnit prima oară pe Ionuț, mi-a povestit că a absolvit un MBA la Harvard Business School și un master în administrație publică la Harvard Kennedy School, că a lucrat la Banca Mondială și la McKinsey și că acum se află înapoi în România pentru a dezvolta modelul Teach. Am zâmbit, cu convingerea că nu are habar cam cum arată lucrurile aici. M-am înșelat.

În iulie 2015, am fost printre invitații lor la ceremonia care a încheiat primul an al primei generații de dascăli Teach în școlile românești: 18 educatori în 15 școli pentru 2.600 de copii din cele mai năpăstuite zone, unde copiii abandonează școala pentru că au de lucrat pământul și unde iarna lipsesc din clase pentru că nu au nimic de încălțat. Școli în care nu ajunge nicio mașină, unde nu există străzi, în comunități unde doar 500 de oameni au buletine din 10.000 de locuitori.

Într-o întreprindere jurnalistică unică în România, Decât o Revistă a urmărit traseul, viața și încercările profesorilor și copiilor în primul an al Teach for Romania într-un dosar extraordinar, care descrie o realitate pe care puțini dintre noi o cunoaștem despre accesul la educație și destinul a mii de copii din țara în care cu toții locuim împreună.

La ceremonie, în aula unei facultăți din București – cum altfel? – pe scenă s-au urcat pe rând fondatorii – finanțatori, copii și profesorii lor. „Avem obligația de a demonstra că este posibil” crede Roxana Vitan, președintele Romanian-American Foundation, principalul finanțator de până acum al Teach for Romania.

Un susținător mai puțin obișnuit al proiectului, Liliana Preoteasa, secretar de stat în Ministerul Educației, spune, cu o modestie la care rar ne așteptăm de la un demnitar, că “meritul nostru este că am găsit o modalitate ca acest proiect să se întâmple” și promite că “vom putea acum modifica legislația pentru a aduce pe cei mai buni în școli și pentru a-i încuraja să rămână acolo”.

Am râs câteva minute mai târziu mai când i-am auzit pe copiii Iuliei Zecheru, profesoară de română la o școală uitată de lume prin Călărași, scandând de pe scenă “suntem super copii!” și am plâns când an văzut doi prichindei de clasa a treia cu o împletitură frumos făcută care, așa cum a dezvăluit unul dintre ei, este “lanțul meu de valori: onestitate, muncă…”.

Raluca Lungu, educatoarea lor, e licențiată în jurnalism, are un master în comunicare și metode mai puțin obișnuite de predare: cu muzică, desene și scenete. Orice ca să-i treacă peste prăpastia care îi desparte de copiii din alte școli: doar cinci din cei 15 din clasa ei sunt la nivelul clasei a treia.

“Nu există nici răspuns simplu, nici rezolvare rapidă pentru educație. Dar una dintre lecțiile acestor 25 de ani este că leadershipul se află în miezul soluției” spune Wendy Kopp în discursul de final.

Teach for Romania pregătește acum următoarea generație de lideri, alți 30 de tineri absolvenți de top dispuși să investească doi ani din viață pentru a rezolva, măcar în mică parte, problema educației, într-o țară în care o treime dintre copii nu iau bacul, aproape unul din cinci copii abandonează școala și sărăcia e un destin din care e greu de evadat.

***

“Poverty is not a destiny”. Sărăcia nu este un destin. Asemenea oricărui antreprenor, Wendy Kopp a văzut într-o realitate nesatisfăcătoare oportunitatea de a crea ceva nou, ceva care schimbă întregul joc. “Această problemă poate fi rezolvată, crede ea, în ciuda a ceea ce spun cei mai mulți oameni. Iar rezolvarea apare când profesorul potrivit întâlnește copiii care au nevoie de el.”

Sună simplist. Însă călătoria care a adus-o pe Wendy pe scena unei săli într-o universitate din București e oricum, numai simplă nu. Interviul care urmează explică ce a contat cel mai mult și în ce stă puterea ideii din spatele modelului Teach.

Andreea Roșca: În 1989, când ai așternut ideea în teza de final de facultate și te-ai hotărât să fondezi Teach for America, unul dintre profesorii tăi ți-a spus că trebuie să fii “deranjată la cap” să crezi că vei aduna 2,5 milioane de dolari. De ce?

Wendy Kopp: Avea dreptate. A fost foarte greu. Am fost binecuvântată cu avantajul lipsei de experiență și al naivității. Cine știe dacă m-aș fi apucat să fac Teach dacă aș fi știut cât de greu va fi?

Norocul meu a fost că ideea a apărut într-un context perfect. În ultimul meu an la facultate, Fortune Magazine a publicat un articol în care toți acești mari șefi de corporații americane spuneau că vor să facă ceva pentru a schimba sistemul de educație. Le-am scris scrisori tuturor, le-am trimis planul pentru Teach. Unii dintre ei au fost de acord să ne întâlnim. Unul singur ne-a dat un mic grant de început.

Mi-am petrecut vara de după absolvire în încercarea de a întâlni cât de mulți șefi de companii au agreat să mă vadă. Aveam zero credibilitate. Apoi, de câte ori reușeam să conving pe cineva să mă primească – în sistemul public de educație, în administrație, în business, în comunitatea de finanțatori – oamenii erau de acord că e o idee teribil de bună, dar nu va funcționa niciodată… Nu credeau că am să conving vreodată vreun absolvent de la Princeton sau California Berkeley să predea copiilor din comunitățile sărace timp de doi ani. Aveam o listă cu 100 de facultăți de top din care spuneam că voi recruta viitori educatori și oamenii se uitau la lista mea și râdeau. Dar asta era partea de plan în care aveam totală încredere – știam că absolvenții vor spune da, pentru că eram unul dintre ei.

Și întregul meu plan a devenit să le demonstrez acestor șefi de organizații că am dreptate.

Am lucrat împreună cu alți colegi absolvenți la o campanie de recrutare și am avut 2.500 de răspunsuri pozitive în 4 luni. Am avut recrutori care străbăteau America în mașini rent-a-car donate, care au vorbit și au povestit ideea și au făcut interviuri și au selectat cei mai buni candidați. A devenit clar că acest lucru se va întâmpla și eu nu aveam în continuare niciun ban să finanțez Teach, în afara acelui mic grant de început.

Dar eram convinsă că e posibil și cred că această convingere a fost irezistibilă pentru mulți dintre cei care au decis mai târziu să ne sprijine.

Andreea Roșca: Atunci a avut loc întâlnirea decisivă cu Ross Perot (miliardar american, fost candidat la președinția Statelor Unite)?

Wendy Kopp: Nu îl cunoșteam pe Ross Perot dar știam că este un campion al cauzei îmbunătățirii educației. Așa că i-am tot scris cerându-i să se întâlnească cu mine și, până la urmă a acceptat. Am realizat în acel moment că dacă nu-l conving să-mi dea un milion de dolari, Teach nu se va întâmpla, nu voi reuși.

Ar fi fost un dezastru colosal, pentru că aveam deja 500 de viitori educatori care semnaseră și trebuia să intre în programul de training.

Îmi aduc aminte că Perot m-a invitat să mă așez pe o canapea de piele roșie și că am avut în acel moment o viziune: m-am văzut literalmente lipită de canapea până când va spune “da”. Timp de două ore, a continuat să îmi spună “nu”. N-am fost în viața mea mai insistentă. Până la urmă, după două ore de refuz, a acceptat să ne dea bani. Mi-a spus “dacă poți aduna din altă parte 1,5 milioane de dolari, am să îți dau 500.000”. În momentul în care a spus asta, am știut că nu aveam nevoie de mai mult. Având sprijinul lui Ross Perot, mi-a fost mult mai ușor să conving alți parteneri să ne sprijine să facem Teach o realitate.

Andreea Roșca: A fost vreun moment în care te-ai îndoit că veți reuși?

Wendy Kopp: În primii zece ani îmi era foarte greu să îmi dau seama cum să susțin toata construcția din punct de vedere financiar. Cea mai înfricoșătoare experiență a fost cea din anul cinci: exista un program guvernamental care ne acordase un grant pentru a putea funcționa în continuare. Ne bazam pe acei bani și nu am fi putut ține Teach for America în picioare fără ei. Doar că agenția cu care lucram a încetat să ne mai răspundă. Ne-au abandonat fără niciun avertisment.

În două ore, urma să trimit 500 de scrisori către toți atâția oameni pentru a le explica că programul nostru nu va continua în al cincelea an. A fost cea mai stresantă experiență. Doar să țin chestia asta pe linia de plutire în primii zece ani a fost un stres cumplit. Am avut multe încercări, dar în întreprinderile sociale nu există ceva mai mare cauzator de groază decât cum și de unde vei face rost de bani.

Andreea Roșca: Te-ai gândit vreodată să mergi să lucrezi pentru bancherii de pe Wall Street, într-o carieră mai puțin stresantă?

Wendy Kopp: (râde) Nu am vrut niciodată să lucrez pe Wall Street. Dar prima noastră decadă a fost foarte complicată și am trecut prin multe experiențe aproape terminale. Și nu-mi era clar dacă eu sunt persoana potrivită pentru a face această mașinărie să funcționeze. M-am îndoit de mine de foarte multe ori. Dar am întâlnit mereu, în diferite intersecții critice, oameni care m-au ajutat să merg mai departe. Au existat atât de mulți oameni decisivi…

La începuturi, când aveam extraordinare provocări financiare, am cerut un grant de la Ahmanson Foundation, o organizație din Los Angeles. Toate salariile noastre depindeau de aprobarea lor, de acest grant de 100.000 de dolari.

Îmi amintesc că am primit un telefon de la managerul Ahmanson Foundation care mi-a spus că au aprobat grantul și, pentru că facem o treaba atât de bună și de frumoasă, au dublat suma. Nu cerusem acest lucru, dar el știa cât de multă nevoie aveam.

Mii de oameni ca el, cu un asemenea nivel de angajment, au făcut posibilă povestea extraordinară a Teach.

Andreea Roșca: În România, ca și în America și în întreaga lume, toți acești tineri extraordinari aleg în fiecare an să meargă să predea în sate fără curent și în școli cu copii săraci. Ce-i motivează?

Wendy Kopp: Vor să facă o diferență. Ceea ce știam despre generația mea e adevărat despre toate generațiile. Oamenii au o înclinație către a vrea să facă o diferență, către a vrea să facă parte din ceva mai mare decât ei și să facă o schimbare reală în lume. Organizații precum Teach le dau șansa de a face exact asta, timp de doi ani. Acest angajament pe termen scurt le dă libertatea de fi parte din schimbare și de a decide apoi să facă orice altceva își doresc. Cea mai mare parte se îndrăgostesc de copiii lor, sau devin indignați din cauza nedreptăților cărora trebuie să le facă față copiii dezavantajați și decid să rămână și să schimbe mai departe ceva în educație.

Andreea Roșca: Ai vorbit despre lipsa de experiență ca despre un mare avantaj. Este el valabil și pentru profesorii Teach?

Wendy Kopp: Cred că este o mare putere în a nu avea experiență. Mai ales atunci când accepți provocări dificile și de dimensiuni colosale, pe care alții au renunțat să încerce să le rezolve. Există și un avantaj teribil al experienței, dar ceea ce le spun tinerilor care intră în Teach este că avem nevoie de lipsa lor de experiență și de energia lor și de capacitatea de a pune întrebări nebunești înainte de a avea destulă experiență pentru a ști ce nu este posibil.

“De ce nu pot copiii mei, care trăiesc sub limita de sărăcie, să aibă cele mai bune rezultate academice din oraș?” Mulți oameni, pe toată planeta, pun întrebarea asta și, pentru că vor să-i găsească un răspuns, reușesc. În proces, înțeleg ce este posibil și ce e necesar pentru a reuși.

Andreea Roșca: Încercarea de a rezolva o problemă uriașă, cum este cea a educației, de la firul ierbii, din clasă, de la lucrul cu fiecare copil, pare mai productivă decât multe altele. E de ajuns?

Wendy Kopp: În final, nu vom fi capabili să rezolvăm o problemă atât de mare și de complicată precum inegalitatea de șanse în educație doar la nivelul claselor. Ca să facem asta, ar trebui să ne asigurăm că toți dascălii noștri sunt supereroi…

Cred că e nevoie de foarte multe schimbări: politice, în felul în care sunt concepute școlile, în presiunile care există în sistemul de educație.

Am învățat de-a lungul timpului că avem nevoie de capacitate de leardership local pentru a ne asigura că toate aceste schimbări se întâmplă. Lideri care au o înțelegere foarte bine ancorată în realitate și care cred în educație excelentă pentru toată lumea. Asta încercăm să facem.

Andreea Roșca: Așadar, faptul că două treimi dintre alumni rămân în sistem după cei doi constituie în sine o forță teribilă de schimbare?

Wendy Kopp: Când am început să recrutăm profesori pentru Washington DC, copiii din școlile slabe performau la un nivel cu doi ani mai jos decât nivelul lor. E un handicap enorm. Era, de departe, cea mai slabă performanță din zona urbană mare din Statele Unite. Doar 5% dintre ei terminau colegiul. Azi, e zona urbană cu cea mai rapidă îmbunătățire: avem 40% sau 50% care termină colegiul.

Acest progres s-a întâmplat de-a lungul ultimilor 12 ani și s-a întâmplat pentru multe motive: au venit noi primari și există filantropi dedicați sistemului educațional și educatori foarte buni care și-au dedicat viața acestei misiuni. Dar dacă scoatem din ecuație Teach for America, am elimina foarte mult din energia care a condus schimbarea. Cele două femei care au condus în ultimii 11 ani sistemul de educație din DC sunt alumni Teach for America. Trei sferturi din echipa lor de management, toți managerii de școli, 20% dintre directori, câștigătorii din ultimii 5 ani ai titlului de profesor al anului, comisarul pentru educație din DC, toți sunt alumni Teach.

Sau New Orleans. Când am început acolo, copiii de clasa a opta erau la nivelul clasei a doua. Era mult mai rău decât în DC. În ultimii zece ani, am văzut numărul copiilor care merg la școli foarte slabe scăzând de la 60% la 6%. Și rata de absolvire a crescut de la 56% la 73%, deși condițiile sunt azi mult mai stricte.

Jumătate din directorii de școli din New Orleans sunt alumni Teach. 30% dintre educatori, comisarul pentru educație care conduce sistemul și 50 de antreprenori sociali în educație sunt toți alumni Teach.

Vedem același lucru și în alte țări. În Londra, unde copiii care vin din medii dezavantajate economic aveau cele mai slabe performanțe dintre toți copiii din UK, Teach First a avut un uriaș impact. Este astăzi organizația care recrutează cel mai mare număr de absolvenți de facultate din țară și a direcționat mii de tineri brilianți către sistemul de educație și școlile sărace din UK. Furnizează o treime dintre toți educatorii din școlile din comunitățile sărace din țară.

Două treimi dintre ei rămân în școli după doi ani, ca profesori sau manageri în educație. În plus, 40 de întreprinderi sociale în Londra sunt fondate de alumni Teach.

Andreea Roșca: Teach for America acceptă azi doar 10% dintre aplicațiile pe care le primește. E o organizație foarte exclusivistă, într-un fel. Este acesta un lucru bun?

Wendy Kopp: E o realitate pentru orice organizație din rețeaua Teach. Nivelul oamenilor care intră în sistem a crescut extraordinar. Acum 25 de ani, când spuneam că tineri de la colegii de elită vor merge să predea în comunități sărace, nimeni nu mă credea. Nu absolvi Princeton ca să te duci să predai în zona rurală din America.

Teach a schimbat fundamental acest lucru. În fiecare an, primim între 4.000 și 6.000 dintre cei mai buni absolvenți, oameni vânați de marile corporații, cu oferte de la bănci și de la marile universități din America. Ei decid că merg să predea copiilor săraci pentru doi ani.

Diferența pe care acești tineri lideri o fac în comunități este extraordinară. Se dovedește că nu sunt acolo doar pentru doi ani, rămân în școli, în administrație, devin antreprenori sociali și produc schimbare pe termen lung.

În Marea Britanie, Teach este cel mai mare recrutor de absolvenți. Procente incredibile vin de la școli de top, precum Oxford sau Cambridge. Au 17.000 de aplicații anual, oameni care fac un angajament să meargă și să transforme școlile și copiii din cele mai dezavantajate școli din Londra și din UK.

Andreea RoșcaAm auzit astăzi de la copiii Teach for Romania, câteva lucruri neașteptate. Au spus că au primit încredere în ei, convingerea că pot să își realizeze visele. Iar visele lor nu sunt simple, vor să fie neruochirurgi și ingineri aerospațiali. Am auzit că au învățat să fie o echipă și că au organizat un bal de caritate ca să-și ajute un coleg. Faptul că învață toate aceste lucruri le poate schimba complet parcursul în viață. E schimbarea lor, ca oameni, parte din misiunea Teach?

Wendy Kopp: Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem constant: care este impactul nostru, ce vrem să realizăm? În toată rețeaua Teach, ne străduim să punem copiii pe un drum către șansa de a alege și acces la oportunitate. E nevoie de performanță academică, pentru că sunt de cele mai multe ori foarte în urmă cu școala, au nevoie de instrumente de gândire critică și de rigoare în învățare. Dar, în același timp, îi învățăm și cum să se gândeacă la propria viață. Înțeleg că dacă lucrează din greu vor reuși. Învață că deșteptăciunea nu e ceva cu care te naști, că devii deștept cu perseverență și muncă. Îți poți îndeplini visele dacă muncești din greu și crezi în tine și lucrezi cu ceilalți.

 

Spune-mi ce crezi

avatar
wpDiscuz